Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (20)

În 1974, la sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a avut loc o şedinţă a conducerii partidului, în scopul de a hotărî măsuri pentru reorganizarea presei, în urma unei puternice crize energetice pe care o traversa şi ţara noastră, prima, dacă nu mă înşel, de acest fel, de aceste proporţii. Şedinţa a fost condusă de tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Am fost şi eu invitat la această şedinţă. În cadrul ei au fost trecute prin ciur şi dârmon toate publicaţiile existente la ora respectivă.

S-a început cu Scînteia, ziarul al cărui redactor-şef, Alexandru Ionescu, şi-a apărat hotărât statutul de ziar al partidului. Deşi eram certat la ora aceea cu Alexandru Ionescu, m-a impresionat vehemenţa lui şi parcă-l simţeam altfel decât până atunci. Parcă era un preot de la ţară, sănătos şi ruşinos, căruia i se înroşeau obrajii atunci când rămânea mai mult timp în public.

N-au fost puţini şefi de redacţie care, în ciuda cenzurii ideologice şi politice, dar şi în ciuda acestui nou criteriu, economic, ce-şi făcea apariţia în viaţa societăţii româneşti, s-au băgat şi ei în discuţie şi au cerut drepturi pentru redacţiile pe care le conduceau. A venit vorba şi despre ziarul Munca - organul sindicatelor -, iar bătrânul Gheorghe Stoica, evreu ilegalist foarte bătăios, a expus un program al cotidianului sindical, care l-a făcut pe Ceauşescu să izbucnească în râs: "Stai, dragă Stoica, stai, că dacă aveam nevoie de un asemenea ziar, îl numeam anul trecut pe Păunescu acolo, cum propuseseră unii tovarăşi".

A închis ochii foarte hoţ şi a continuat: "Dar eu le-am spus vedeţi-vă de treabă, că dacă-l dăm pe Păunescu la Munca, ăsta e în stare să învioreze mişcarea sindicală, aşa că de-aia l-am dat la Flacăra. Nu de aşa ceva avem noi nevoie la Munca. Sindicatele noastre trebuie să fie ajutoare de nădejde ale Partidului".

Ilegalistul încăpăţânat şi-a expus însă, în continuare, punctul de vedere. N-avea el o idee prea clară despre specificitatea presei, dar îl contra inteligent şi viclean pe şeful partidului, care se lăsa atacat ca un şahist care ştie rezultatul meciului. Mai puţin au contat în discuţie România Liberă şi Scînteia Tineretului, de a căror orientare secretarul general al partidului nu părea foarte interesat în acea şedinţă. Era bună.

I-am văzut atunci, unul lângă altul, pe noii lideri promovaţi în ultimii ani de Ceauşescu. Ştefan Andrei şi Cornel Burtică, împreună cu Gheorghe Pană şi Dumitru Popescu, aflaţi de mai multă vreme în conducerea partidului. O atitudine singulară avea Gogu Rădulescu, parcă dispus în permanenţă să persifleze şi să evite discuţiile frontale. Îl ştiam mai de mult şi mă uimea deosebirea dintre omul public şi omul de acasă.

Uimirea mea a devenit indignare când a început discuţia despre Flacăra. Conduceam de mai puţin de un an şi jumătate această publicaţie. Începusem seria nouă cu nişte reportaje, cu nişte interviuri, cu dezvăluiri şi cu fotografii, cum nu apăreau atunci nicăieri în presa română. Se făcuseră multe reclamaţii împotriva mea la Comitetul Central, şi unele ajunseseră la Nicolae Ceauşescu. Cea mai credibilă venea din partea profesorului Ioan Ursu, faţă de care am nutrit, de altfel, ulterior, bune sentimente.

Citește pe Antena3.ro

Care e cauza morții lui Silviu Prigoană. Acestuia i s-a făcut rău în timp ce mânca

Ziaristul de idei care era Romulus Balaban publicase într-unul dintre primele numere ale revistei Flacăra seria Păunescu, un chestionar foarte dur, adresat preşedintelui CNST, Ioan ursu. Erau acolo întrebări cutremurătoare cu privire la viaţa oamenilor din Copşa Mică, de exemplu, profesorul Ursu s-a simţit atacat şi a contraatacat dur. Mi se luaseră câteva dintre drepturile de redactor-şef după această confruntare. Sporise cenzura.

Încă nu era foarte puternic Constantin Dăscălescu, pe care cred că în primul număr din seria mea, ziaristul gălăţean Telemac Siriopol, aflat în puşcărie din cauza lui Dăscălescu, îl demasca într-o scrisoare ca vinovat de urgentarea politică, soldată cu o surpare şi doi morţi, a pasajului din centrul oraşului Galaţi. Telemac Siriopol, diriginte de şantier în locul blestemat, fusese condamnat pentru o vină pe care el o considera imaginară, atribuindu-i-o primului-secretar al judeţului, Constantin Dăscălescu. Iar asta apărea în Flacăra, sub controlul şi cenzura PCR, în a cărui ierarhie Constantin Dăscălescu tocmai urca zdravăn. Mulţi m-au întrebat ce avea Dăscălescu cu mine? În afară de incompatibilităţi fundamentale, episodul Telemac Siriopol juca rolul lui ireductibil.

Mai introdusesem şi o altă regulă stranie în peisajul publicistic românesc al perioadei: Flacăra nu lua în considerare scrisorile anonime. Aşa ceva nu se mai întâmplase în nici o redacţie. Controlul la care Securitatea se simţea obligată în toate redacţiile devenea inoperant la Flacăra, şi asta cu atât mai mult cu cât, la poarta comună care ducea şi înspre redacţia noastră, apăruse un afiş ca o fereastră a libertăţii, în fereastra nonlibertăţii. "La redacţia Flacăra se intră fără bon. Nu prezentaţi la intrare buletinul de identitate. Vă aşteptăm cu drag în redacţie".

Cum în câteva luni de la numirea mea acolo redacţia Flacăra devenise cea mai căutată redacţie a României, controlul de Securitate era obligat să se păstreze mai la distanţă, iar ciubucurile pe care portarii le-ar fi putut lua de la amărâţii în căutarea dreptăţii dispăruseră cu totul. De altfel, şi astăzi eu cred că nu libertatea, ci nonlibertatea conduce la corupţie.

Acestea erau auspiciile sub care, surâzând parşiv, tovarăşul Nilcolae Ceauşescu începea discuţia despre soarta revistei Flacăra. De la început am avut surpriza să constat că în legătură cu revista pe care o conduceam existau mari nemulţumiri, la mai toţi membri conducerii superioare de partid. Pe unii îi întâlnisem anterior, în câteva ocazii. Cu unii schimbasem câteva cuvinte imediat înaintea acelei şedinţe. Unii chiar mă felicitaseră pentru Flacăra. Acum nu înţelegeam ce le-a venit să mă atace atât de indignaţi, de parcă Flacăra era prioritatea priorităţilor în materie de eşecuri.

CONFRUNTAREA CU LEONTE RĂUTU
Cel mai pornit era Leonte Răutu, probabil supărat pe o poezie a mea care circula în mediile culturale: "Avertisment".

AVERTISMENT
De multă vreme ocolesc trecutul,
Din milă faţă de contemporani,
Să nu stârnesc cu mâna mea vulcani,
Mai bine zac între coperţi, ca mutul.

Dar, vai, toţi cei iertaţi îmi sunt duşmani,
Vor sabia, nu vor să fie scutul,
Pe Blaga l-ar ucide iar Răutu
C-o ceată de cosmopoliţi golani.

O, timp păgân în multe ale tale,
Te-ar vinde ei samsarului străin
Cei care poartă două capitale
Pe-acelaşi amărât de buletin.

V-avertizez, sinistre haimanale,
că ori intraţi în pensie, ori vin.

(Va urma)