Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (22)

Dar Bohrtică nu şi nu. El a pledat pentru presa judeţeană şi pentru revistele de cultură. L-a făcut zob pe Răutu, a vorbit şi despre nevoia ca revistele noastre şi ziarele noastre să fie credibile şi să aducă în viaţă politica partidului, dreptul la critică şi la dialectică. Dar hotărârea era luată. Ceauşescu avea şi teribile încăpăţânări, care îl conduceau în direcţii periculoase.

NOBLEŢEA LUI ZAHARIA STANCU
Deodată, s-a întors către Zaharia Stancu, care tăcuse, undeva într-un colţ, frunzărind absent nişte dosare şi ascunzându-se după ochelari: "Tovarăşe Stancu, ce părere au scriitorii, mai e nevoie de o publicaţie culturală a Capitalei, această Săptămâna culturală a Capitalei, când cele mai mari publicaţii culturale ale ţării apar la Bucureşti? Ce zic scriitorii?".

În Săptămâna, condusă de Eugen Barbu, era în toi tocmai atunci o campanie împotriva lui Zaharia Stancu. Toată lumea ştia situaţia. Zaharia Stancu s-a ridicat în picioare, în acea poziţie verticală în care probabil că îl vom ţine minte noi, cei care l-am cunoscut şi, aşa frumos cum era, în ajunul apropiatei sale morţi, marele poet al "Poemelor simple" a rostit memorabil:

"Stimate tovarăşe secretar general, revistele sunt uzinele scriitorilor. Scriitorii trebuie să muncească. De aceea, noi nu suntem de părere că trebuie desfiinţată fie şi o singură publicaţie. Noi considerăm că revista Săptămâna trebuie să continue să apară".

S-a făcut din nou linişte. Produsese descumpănire atitudinea de înaltă moralitate a lui Zaharia Stancu. Presa română a intrat într-o perioadă grea, foarte grea.

Drama unui sculptor
"Nu-mi daţi şi nici nu cer nimic,
Voi sunteţi prea mari, eu - prea mic
n-am ce să vă zic, să explic,
voi n-aveţi urechi, ci buric,
eu am un biet suflet peltic,
zadarnic tot troncăn din dric,
voi vreţi să vă fac un pitic,
şi-mi spuneţi pe larg: un pitic.

De treabă m-a pus, îl ridic,
Îl fac cum doriţi, un pitic,
Atât mi-aţi cerut, un pitic,
şi gata-i cerutul pitic
şi îl înviez de sub dric
şi vouă, ce-l vreţi, vi-l dedic,
Micuţ, un pitic de nimic.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

Iar voi îl priviţi pe pitic,
şi îl cercetaţi, ca pe-un plic,
şi nu vă mai place nimic,
Zadarnic vă zic, vă tot zic,
Zadarnic ce e vă explic,
Voi nu-mi daţi crezare nici pic,
Mă ameninţaţi că-i prea mic,
Că-n timpul măreţ şi unic,
De ce eu am scos un pitic.

Dar voi, care nu-mi daţi nimic,
Dar voi, trişti gheţari în aspic,
Dar voi, care-mi faceţi cu sic,
Dar voi mi-aţi cerut un pitic;

De unde să scot, să ridic,
Din ce marmoree şi spic,
Din care prea rodnic nimic,
De unde să iau, eu, cel mic,

Materie multă, fişic,
Pentru uriaşul pitic,
Pe care mi-l cereţi calic,
Voi care-aţi dorit un pitic?

n-am timp şi n-am cum să explic,
n-am cui, dintre toţi, să îi zic,
eu, sculptor şi tată de dric,
că, totuşi, că totuşi un pic
de biată dreptate mi-aplic,
că totuşi piticul e mic,
că nu-i uriaş un pitic,
că, da, piticul e-un pitic.

Voi mi-aţi ordonat: un pitic!
Şi eu v-am făcut un pitic.

De ce-mi reproşaţi că-i pitic?"

DE CE NU VOIA MARIN PREDA SĂ FIE ŞEF
ÎL IUBEAM PE MARIN PREDA ŞI I-AM DEDICAT UNA DIN CELE MAI ASPRE ŞI DUREROASE POEZII ALE TINEREŢII (CAII)

"Caii lui Marin Preda
Veniră caii să ne spună, ne spuseră şi nu-i crezurăm,
Veniră caii să-ngenunche, îngenuncheară, nu-i crezurăm,
Jurând, sacrificară mânji şi nici atuncea nu-i crezurăm,
Se smulseră din monumente, spunându-ne şi nu-i crezurăm,
şi îi închiserăm în grajduri şi în spitale de cai,
Descoperirăm că-s luetici, că sunt turbaţi, că
sunt de vină,
şi într-o noapte ce ajunse sfântul Bartolomeu al lor,
Umplurăm curţile de sânge şi toporişca de rugină.

De unde-atâta nepăsare de a vedea murind un cal
De mâna ta, când el nu poate face nimic să se ascundă,
De unde-am învăţat atât de repede să îngropăm
Toţi caii noştri într-o noapte şi să fim veseli ca la nuntă?

Veniră caii să-ngenunche, îngenuncheară mari şi trişti,
Şi învăţând atunci să scriem, îi contemplarăm optimişti,
Apoi, pe ei ne iscălirăm, cu ascuţite toporişti.

Pedeapsa astăzi înţeleasă, de dor ni se tocesc Carpaţii,
Şi nu mai sunt copii pe uliţi, acolo unde cai nu sunt,
Şi douăzeci de milioane visează-n fiecare noapte
Stafiile de cai cum ară absenţi vechiul pământ."

(din volumul - Manifest pentru mileniul trei, vol. 1, 1984)

(Va urma)