Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (24)

Mi-amintesc câteva din episoadele care nu sunt cuprinse în acest dosar. Ele s-au petrecut la Uniunea Scriitorilor, tocmai cu ocazia preconizată a şedinţei de Birou în care trebuia să fiu dat afară. În fruntea celor care nu erau de acord cu indicaţia se aşezase Marin Preda. El a continuat să-i spună lui Dumitru Ghişe că nu e de acord, pentru că a apucat să-i placă România Literară aşa cum mă străduiam eu s-o fac şi, mai mult decât atât, a apucat să creadă chestia asta, că e o revistă bună, cea mai bună.

Dumitru Ghişe i-a propus un târg: "Haideţi, tovarăşe Preda, să cădem de acord ca dumneavoastră să votaţi cum credeţi, dar nu cred că e obligatoriu să vorbiţi despre ceea ce intenţionăm să facem la România Literară. Adrian Păunescu va lucra la Editura Tineretului. Vom face un trust de edituri şi va fi director general adjunct, cu un salariu mai mare, va lucra cu Mircea Sântimbreanu. Apoi, va pleca în America. S-a aprobat".

Lucru rar în acea vreme, Zaharia Stancu şi Eugen Jebeleanu au fost imediat de partea lui Marin Preda. Mă surprinsese Geo Bogza, în momentele de după şedinţă, când, dându-şi seama că voi fi sancţionat, m-a mângâiat spunându-mi că sunt tânăr şi voi fi reabilitat cândva, iar îndrăzneţul Miron Radu Paraschivescu, autor el însuşi al unor nefăcute, mă certa: "Cum ai îndrăznit, mă, să-l întrerupi pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu? Tu crezi că Malraux l-a întrerupt vreodată pe Generalul De Gaulie? Ce, eşti nebun?".

Miron vorbea, Miron, despre care minunatul Taşcu Gheorghiu (Şuli) ne povestea că venise cândva pe neaşteptate la uşa garsonierei pe care o ocupa bietul Taşcu, sunase mult şi când Taşcu a apărut, somnoros, cum îi plăcea să doarmă numai după ce ajungea dimineaţa, Miron Radu Paraschivescu, cu nişte blugi (raritate pe vremea respectivă) şi cu o cămaşă tinerească, i s-a adresat conform momentului de criză prin care trecea.

- Vă rog să-mi permiteţi să mă prezint, sunt Microsion Paraschimbescu.

Ei bine, tocmai el s-a găsit să mă certe pentru îndrăzneala mea. M-a durut multă vreme această neaşteptată atitudine a dărâmătorului de aranjamente politice şi literare, Miron Radu Paraschivescu. Dar dacă avea el dreptate?

Deodată uşa biroului lui Zaharia Stancu, în care Preda şi Ghişe se înfruntau, s-a deschis şi o voce venită parcă de dincolo de mormânt, vocea secretarei lui Zaharia Stancu, doamna Teohari, a anunţat:

- Domnule Păunescu, vă aşteaptă tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

Nu mai ştiu câte ore mai rămăseseră până la şedinţa de destituire. Fiecare dintre cei prezenţi dorea să-mi spună ceva important înaintea plecării. Parcă era o expediţie în Cosmos. Omul pe care-l ascultam cel mai mult era Geo Dumitrescu, în subordinea căruia acceptasem să lucrez, în ciuda orgoliului tânăr, care mă obliga la independenţa de spirit şi la nonconformismul nu întotdeauna în acord cu bunul simţ. Dar pe Geo Dumitrescu îl ascultam. Mi-a şoptit scurt: "Spune-i să mă primească şi pe mine ca să lămurim definitiv ce vrea. Şi ai grijă!".

Am ajuns repede la CC. Mi se părea, şi poate chiar aşa era, că mai toţi cei pe care-i întâlneam ştiau că secretarul general al partidului invitase la el un poet tânăr, în vârstă de nici 27 de ani, care eram chiar eu. Îmi venea să mă laud că mă cheamă, deşi nu intenţiona să mă decoreze. Mă dăduse afară.


Ceauşescu mi-a făcut observaţii critice la poezii şi m-a rugat să nu le las acolo să le vadă vreodată cineva
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu m-a primit imediat. Se ridicase în picioare şi a venit în calea mea surâzând. Nu era acelaşi cu cel care, în încheierea şedinţei cu scriitorii, spusese: "Sunt de acord cu ce a spus aici Păunescu, că pe steagul partidului nostru nu scrie cenzură şi va trebui s-o desfiinţăm. Sunt de acord şi cu criticile pe care le-a formulat la adresa secţiei de propagandă şi presă. Faptul, însă, că Păunescu şi-a bătut joc aici de nişte versuri ale lui Dumitru Popescu este o diversiune. O diversiune! O diversiune! O diversiune! O diversiune! O diversiune! O diversiune! În atari condiţiuni mă întreb dacă el mai poate rămâne redactor-şef adjunct al revistei România Literară. Vă doresc sănătate şi fericire!" şi plecase.

Acum, secretarul general al partidului mi-a spus:
- Mi-ai trimis două poezii în timpul şedinţei şi una acum două zile. Aş vrea să le discutăm, pe de o parte ca să te clarifici, politic şi ideologic, pe de altă parte ca să le iei şi să le refaci, să nu rămână pe aici aşa şi să le găsească vreodată cineva şi să spună "Uite ce lucruri se petreceau atunci în România". "Stai jos, să pot să te critic cu textul în faţă."

Erau, într-adevăr, în acel dosar, două poezii de vârf ale tinereţii mele. "Da, mai avem" şi "Masa noastră", iar în convulsiile ultimelor zile îi scrisesem şi îi trimisesem tovarăşului Nicolae Ceauşescu, fără a-şi crede neapărat că va şi ajunge la el, o scrisoare în versuri, plină de probleme, şi de întrebări, un punct de vedere destul de original asupra momentului istoric în care ne aflam şi o altă viziune asupra relaţiei dintre liderul politic şi poetul tânăr. Iată cum erau atunci cele două poezii ale mele, dintre care "Da, mai avem", a fost foarte celebră într-o perioadă.


Iată ... poezii cenzurate pe care pe care Ceuşescu mi-a aprobat să le public
Da, mai avem
Ţară de veci, nepământesc de caldă,
Copiii noştri într-un râu se scaldă
Şi morţii noştri în pământ se scaldă.

Munţii Carpaţi miros a Lună plină,
A rouă şi a suflet de răşină,
La care capre negre se închină.

Da, mai avem ceva Carpaţi acasă,
Deşi chiar piatra lor fu lunecoasă.
Aici, N.C. mi-a cerut să zic "Şirul munţilor",
nu că au mai rămas "Ceva Carpaţi",
că suna prea catastrofal
Da, mai avem Mureş şi Prut şi Trotuş,
Şi Olt, şi Jiu şi alte râuri totuşi.

Da, mai avem câte ceva din toate,
Şi râurile noastre prescurtate
Nu se mai varsă în străinătate.

Da, mai avem o limbă, cât se poate,
Cu subiecte şi cu predicate.

Da, mai avem lumini ce luminează
Dacă voim, putem rosti o frază.

La cinci fântâni de le aflarăţi rostul,
Le desfiinţarăm cumpăna vitează.
Dar în adânc e un izvor. Al nostru.

Minunea noastră, ţara noastră caldă,
Copiii noştri dacă-n râu se scaldă
Şi morţii noştri în pământ se scaldă.

Tot ne-a rămas ceva după mezat
Fumul incert pe hornul unui sat,
Şi vreun oraş pitic dar crenelat.

Lui Brâncoveanu i-aţi tăiat cu graba
Şi capul şi copiii. Dar degeaba.

(Va urma)