Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (25)

Iată... poezii cenzurate pe care Ceauşescu mi-a cerut să le public..

Că i-a rămas sub inimă să bată
Talpa, în ţară înrădăcinată.

Da, mai avem câte ceva prin ţară,
Ceva Carpaţi, şi-o apă tutelară,
şi râuri ce nu vor să curgă-afară.

În ale lumii strâmbe vaviloane
Mai suntem douăzeci de milioane.

Aici, întregi, cu vii, ca şi cu morţi,
Latinizând sub veşnicele bolţi.
Contaţi pe noi! Rămânem. Suntem.
Toţi.
1968
MASA NOASTRĂ

Să nu ne molipsim de bolile veacului,
Noi suntem tineri şi avem multe de făcut, în această zi,
Într-un timp nebunesc, într-o ţară-n blocadă,
Scleroza acestui popor nu are de unde veni.
Nu, nu! Să nu ne amăgim cu vorbe, să nu ne minţim,
Ceasul fericit n-a venit, nici n-avea când să vină,
Povârnişul din faţa casei noastre e încă fertil,
Noi mai avem ce aştepta de la lumină.

Ştiu, compatrioţi, nu e lesne de traversat
Momentul în care lipsesc destule pe piaţă,

(Aici s-a enervat: cum, adică, să fiu eu de acord că, în vremea când conduceam ţara, oamenii au ajuns la capătul răbdării?)

Nervii neamului nostru trebuie să fie liniştiţi,
Va trebui să începem şi noi altă viaţă.

Nedreptatea se mai insinuează în balanţă,
Ştiu, compatrioţi, ştiu că sunteţi la capătul răbdării,
De două mii de ani aşteptaţi. şi trebuie să mai aşteptaţi,
Nu putem trăi cu bucurii provizorii.

Nu putem cerşi la curţile imperiale,
Nu putem fura la drumul mare sau pe ascuns,
Istoria noastră e mereu în blocadă,
Trebuie să reparăm steagurile pe care ni le-au străpuns.

Trebuie să punem la loc pădurile pe care ni le-au ars,
Trebuie să umplem munţii pe care ni i-au prădat,
Trebuie să purificăm memoria pe care ne-au sucit-o,
Trebuie să naştem în locul fiecărui erou omorât un bărbat.

Când ducem pâinea la gură, n-o ducem, ştiţi şi voi,
Numai spre gura noastră, ci şi spre gura părintelui flămând.
Spre gura strămoşului înfometat, de aceea
La ora mesei, se aud şi mormintele mâncând.

Dar să nu ne molipsim de bolile veacului.
Ce tineri suntem, mai tineri ca toţi,
Nu ne-am născut acum, dar acum ne rostim suveran,
Nici morţii noştri nu-s atât de morţi.

Pâinea e câtă e, drumul nu e uşor, o simţiţi.
Nici greşelile nu ne lipsesc de tipar sau de soartă.
N-am văzut pe scena istoriei muncitori şi ţărani fericiţi.
De câte-o cârmă sau alta s-a agăţat câte-o mână mai spartă.

Dar, acum, aici, tot ce se poate face se face,
Aici, în imposibil moment, zidim lumea cea dreaptă,
Fiii noştri se nasc pentru ea, în sacrificiul de sine
Al ţării pe care un ţărm fericit o aşteaptă.

Şi liberi, cu capetele pe umeri, liberi - zic -
Cu bucurie zic - liberi, visul nostru urmându-l,
Avem măcar orgoliul că la masa noastră săracă
Se-aşază: leagănul, fiinţa şi mormântul.
1969

(ŞI, ACUM, ACEST POEM DEDICAT MARELUI PROZATOR, DISPĂRUT LA 57 DE ANI! ADICĂ MORT MAI TÂNĂR DECÂT NOI!)
DOR DE PREDA

Eu cred că ai plecat pe undeva,
La ora când tresare bobu-n orz,
Şi ai uitat şi nu te-ai mai întors,
Mon cher, mi-e tare dor de dumneata.

Şi, Doamne, câte-aveam să mai aud
De la ţăranul trist cu ochelari,
De la ţăranul trist, cu gânduri mari,
Salcâmul nostru genial din Sud!

Ce dracu s-a-ntâmplat, Mon cher, de taci,
Şi ai lăsat Delirul nesfârşit,
Tu, Dintre Pământeni Cel mai iubit,
În calendarul cu ţărani săraci?

În lumea pământeană nu mai eşti,
În lumea literară nici atât,
Finalul veacului e mai urât
Fără lumina Mâinii ţărăneşti.

La orizont e iarăşi clasa ta,
Marine Preda, scriitor român,
De veghe Moromeţii tăi rămân
Când Cartea nu-i mai poate ţine-n ea.

Te-ai depărtat de noi cu paşi înceţi,
Contempli cu mirare tot ce e
şi-ntrebi cum întrebai mereu, de ce?
şi satul are iarăşi moromeţi.

Dar dintre toţi, oricâţi ar învia,
Acum când mi-amintesc că ni te-ai stins,
Cu toată disperarea, dinadins,
Mon cher, mi-e tare dor de dumneata.

(din volumul - Manifest pentru mileniul trei, vol. II, 1986)

(Va urma)