Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (29)

Am continuat dialogul până în zori. Câinii lui Dinică au tot lătrat, noaptea aia, cel puţin de încă patru-cinci ori. Spre dimineaţă, marele cioban s-a binedispus, n-a mai avut nici un secret faţă de mine. Sau aşa părea. Nici nu cred că în mod real mă considera un pericol pentru secretele lui. Se juca. Fila cartea. Mă aţâţa ca să privesc şi mai atent şi mai serios poveştile lui, care, iată, şi peste ani (au trecut 16-17 ani de atunci) sunt fenomenale, sunt cum să spun eu, filoanele unei mitologii reale româneşti, ale unei legende a curajului şi inventivităţii românilor, aflaţi sub vremuri şi sub vremuiri.

La un moment dat, Dinică zice: "Ia vino încoace, măi, nea Adriane, vino mă tată încoace, să-ţi arăt eu de ce latră Hitler şi Stalin ăştia. Dom'le, zice, ştii de ce latră Hitler şi Stalin?".
"Nu ştiu."
"Mă, nea Adriane, ia intră matale în maşina aia, ARO, ARO 423, nu? Ce vezi acolo?"
"Da, sunt nişte lemne."
"Păi, domnule, noi cărăm lemne. Şi ăştia, şoferii ăştia care cară lemne, nu sunt de-ai curţii. şi Hitler şi Stalin sar pe ei."
"Şi ce-i cu asta?"
"Păi, cum ce-i cu asta? Păi, a scos nen-tu Nicu ăsta, acuma, nişte legi cu pădurea. Aoleau! Mă, îl cunoşti?"
"Îl cunosc."
"Nu eşti rudă cu el."
"Nu."
"Îl iubeşti?"
"Pentru unele lucruri, da."
"Da' pentru altele?"
"Pentru altele, nu."
"Îl urăşti?"
"N-aş putea să spun că-l urăsc."
"Mă, da' ai curaj să îi spui ceva, din parte mea?"
"Eu îi spun, dar depinde ce-mi spui."

"Uite, mă frate, aici, spune-i aşa - zice Dinică, dar parcă nici el nu se gândea cu toată convingerea, că m-aş putea chiar duce să-i spun lui Nicolae Ceauşescu ceea ce-mi spunea el - spune-i, mă, că dacă mai face înc-o lege ca asta pe care a făcut-o acuma, în care toţi au dreptul să controleze pădurea, sunt vreo 7-8 rânduri de controlori, în doi-trei ani, nu mai rămâne piatră pe piatră în munţii României şi lemn lângă lemn în toate pădurile României. E o catastrofă cum face ăsta legile, mă."

CU 7-8 RÂNDURI DE NOI CONTROLORI, VOM FURA DE 7-8 ORI MAI MULT
"Chiar aşa?"
"Crede Ceauşescu ăsta că aşa stârpeşte furatul? Nu se poate, frate, că la popoarele sărace, furatul e modul de viaţă. Păi, bă, când eu mă duc să fur şi ştiu că am 7 rânduri de paznici, 7 rânduri de controale, 7 rânduri de cătuşe, eu fur de 7 ori mai mult, să le dau la toţi. Eu dacă fur pentru mine, mi-ajunge, că nu vreau să fac avere din lemne, dar nici nu pot să mă opresc la ce-mi dă el, acolo, ca la morţi. Că faci două focuri cu ce-ţi dă tovarăşul preşedinte şi mori dup-aia.

Nu, mă, noi trebuie să trăim. Mă, toţi românii fură la ora asta, din munţii şi din pădurile nenorocitei ăsteia de ţări, de 7 ori mai mult mărind de 7 ori mai mult cu numărul ălora care păzesc. Şi ăia, tot au şi ei nevoie de lemne. N-au ei nevoie, au nevoie părinţii lor de la ţară. N-au nevoie părinţii? Au nevoie amantele sau cine paştele mă-sii or fi ele.

Toţi românii au nevoie de lemne. Toţi românii au nevoie de piatră, să construiască. Păi nu vezi, dom'le, ce dezvoltare a luat construcţia de locuinţe, tocmai în perioada asta în care e practic interzisă? Uite, domnule, ce fac eu cole, peste drum. Eu n-am nevoie de lemn? Ce grinzi bag eu acolo? Nu-ţi fie teamă, nu mă tem de nimeni, am acte în regulă, am tot ce-mi trebuie.

Dar ţine minte vorba mea şi spune-i-o lui Ceauşescu ăsta, dacă zici că îl cunoşti, că şi eu am ţinut foarte mult la el, atunci, când cu Cehoslovacia, cu Uniunea Sovietică şi cu ce dracu' a mai fost, că mi-a plăcut de el, de... ce să mai... Bă, spune-i aşa: tovarăşe Ceauşescu sau domnu' Ceauşescu, cum îi zici, dom'le, am fost la un cioban, nu-i obligatoriu să-i spui numele. 

Maniţiu sau Dinică, dar asta trebuie să i-o spui, că în Mărginimea Sibiului, dom'le, şi aicea nu-i spune că la mine în curte s-a întâmplat, spune-i că s-a auzit pe stradă, dom'le, toată noaptea s-au cărat lemne pe străzile alea, pe-acolo, pe uliţele alea ale lor, prin Poiana, dar nu-i spune că ai fost la Poiana, la Jina sau la Sălişte, nu, spune-i că era un cioban, unul din, dom'le, Munţii Carpaţi, spune-i că e ceva îngrozitor, tovarăşe Ceauşescu, legile astea, care au apărut acuma, măresc numărul controlorilor, al inspectorilor, ce să mai, al ălora care profită, tovarăşe Ceauşescu. Spune-i, mă, aşa să înţeleagă că se duce ţara.

Piatră pe piatră nu mai rămâne. Asigură-l pe tovarăşul secretar general că piatră pe piatră nu mai rămâne în Munţii României şi lemn lângă lemn nu mai rămâne în pădurile României, dacă va merge pe linia pe care a pornit-o. Mă, să ne dea, mă, cât ne trebuie, că de furat mai rămâne puţin, dacă ai ce-ţi trebuie. Să plătim, mă, cât trebuie să plătim şi să ne vedem de treabă. Mă, nea Adrian, iartă-mă, că m-am mai încălzit. Dar nu mai merge aşa. Îţi spun eu.

Ai să vezi că nu trece un sfert de oră şi iar vine o maşină cu lemne. Toată lumea fură. S-a făcut un colhoz mare, al hoţiei, mă. Mă, nea Adriane, suntem legaţi unii de alţii prin furt, ţi-o spun eu."
Am respirat aerul dimineţii, care la Poiana Sibiului pare filtrat direct de cer. Am băut nişte apă curată. Dinică m-a certat că beau apă. "Ce dracu', domnule, ai venit la mine să bei apă? Să nu spui la cineva, că mă faci de râs."

Şi am intrat iar în casă. Cred că Dumitru Graur a înregistrat câteva dintre poveştile lui Dinică. I-am zis: "Dar de băiatul ăsta nu ţi-e frică să nu folosească el casetele?".

"Nu mi-e frică, domnule, că dacă nu-i dai dumneata voie, n-are unde."
Dinică ştia regula jocului. Şi în cazul nostru şi în toate cazurile m-am mai întâlnit cu el, în treacăt.

DUPĂ UN AN, I-AM ÎNAPOIAT LUI DINICĂ BANII
După un an, m-am întors şi i-am dat banii înapoi. L-am întrebat cum facem şi a zis: "Domnule, cum am făcut la momentul când ţi i-am dat, aşa facem şi la momentul când mi-i dai înapoi. Haşigane, hai cu noi!".
A luat banii, i-a numărat, i-am mulţumit.
"Oricând la dispoziţia dumneavoastră, domnule Păunescu."

Am mâncat şi ne-am apucat de altă poveste. Dinică şi-a amintit cum era într-o zi, în urmă cu ani, la un bar din Sibiu şi a venit un neamţ din Sibiu, care se întorsese din RFG şi i-a propus, pe şoptite, să facă o afacere cu valută. Atunci afacerile cu valută erau mai pedepsite decât crimele. Dinică i-a spus: "Du-te, bă, de-aici şi lasă-mă, că eu nu fac afaceri cu nimeni, nici cu tine".

Ăla s-a mai sucit, s-a mai învârtit şi s-a întors iar. "Dom'le, hai să-ţi dau 1.000 de mărci."
Sigur, erau numai ei doi şi Dinică l-a mai răbdat ce l-a mai răbdat şi i-a ras o palmă şi un picior în fund. A venit Miliţia şi l-a arestat pe Dinică. El nu avea nici o dovadă că fusese provocat.

"Dom'le, nici nu mă interesa să-l bag pe el. Pe mine mă durea că nu mă crede nimeni şi că ar fi fost nevoie să îl pârăsc pe ăsta ca să mă salvez pe mine. N-am făcut-o. M-am plictisit şi le-am spus băgaţi-mă, mă, în puşcărie. Dacă asta merit, băgaţi-mă în puşcărie."
"Bine, dar cum ai cedat dumneata, care eşti aşa de puternic şi aşa de îndărătnic?"

"Dom' Păunescu, trebuie să recunoşti că şi dumneata eşti şi puternic şi-ndărătnic, dar sunt momente în care nu mai poţi. Ei, mi s-a făcut silă, domnule. Mi s-a făcut lehamite. Dă-i în mă-sa de nenorociţi, dacă au crezut ei că trebuie să mă bage pe mine în puşcărie că îi dădusem două labe, un picior în cur şi îl trăsesem de urechi pe un neamţ tâmpit care voia să facem şmecherii cu valută.

Dacă aşa au crezut ei, m-au băgat în puşcărie. Şi m-au dus la zdup. Acolo unde m-au dus, şi nu-ţi spun unde, că nu vreau să-i bag pe ăştia de la anchete, pe acolo, m-am apucat de treabă. Lucram, că puşcăria asta, pe care am frecventat-o eu, făcea case. Să vă spun, domnule Păunescu, pentru că e ceva colosal." (Va urma)