Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (30)

Ştiţi ce am făcut, domnule? Am început să facem casele aşa cum le era reţeta. Să le facem bune, înţelegi dumneata? Reţeta corectă! Ei bine, pentru asta primeam de la oameni bani. Că oamenii erau recunoscători. Cine mai respecta reţeta? Domnule, dădeau 25 de lei pe o cupă de excavator, de beton, corect făcută. Vreau să-ţi spun ceva, nea Păunescule.

Atât de bogaţi eram noi, cei care munceam, şi eu cel mai mult (că eu am condus afacerea, şi făceam case corecte, în Cisnădie, de exemplu), încât, cu banii pe care-i câştigam, i-am trimis pe ăia care ne ţineau acolo în puşcărie, deci pe temniceri şi pe directori, la mare.

Au stat ei două luni la mare, s-au simţit foarte bine, noi n-aveam nici o treabă, noi conduceam puşcăria. Era o puşcărie care muncea corect. Înţelegi dumneata? În România s-a ajuns până acolo cu disperarea că nu se face nimic sănătos, nimic exact cum e reţeta, încât se plăteşte în plus, numai să fie treaba făcută corect. Măi, în puşcărie ţineam la corectitudine. Pricepi dumneata?

Domnule, nenorocirea a fost alta. Datorită comportării bune, m-au eliberat înainte de a mă îmbogăţi de tot. Că ajungeam om mare pe cuvânt dacă mai apucam să stau trei luni în puşcărie. Era nemaipomenit. Măcar să mai fi apucat să stau în puşcărie până prin octombrie încolo, că pe la Sibiu şi pe la Cisnădie, ştii dumneata, se lasă iarna mai repede şi cade bruma şi îngheaţă construcţiile şi nu e bine să lucrezi după ce coboară temperatura sub 0 grade.

M-au nenorocit când m-au eliberat. M-au nenorocit. Pur şi simplu, am simţit că înnebunesc. Nu mi-am putut face şi eu cariera aşa cum voiam, că ajungeam cel mai tare om din România, pe cuvântul meu de onoare, te rog să mă crezi.

Nu, nu te uita la casa aia că a mai crescut, că arată ca un palat, lasă, dom'le. Ce puteam eu să fac, dacă mai lucram acolo, la zdup, era de record mondial. Auzi, domnule, să mă bage în puşcărie că am dat două palme unui neamţ, pentru că nu mi-a plăcut să fac şmecherii cu el şi am ajuns să fac case şi am trimis conducerea puşcăriei la mare în concediu, şi să mă îmbogăţesc în puşcărie, ăsta era într-adevăr un lucru pe care numai Dinică îl putea face, zicea Dinică despre sine.

M-AM ÎMBOGĂŢIT ÎN PUŞCĂRIE
Înţelegi de ce am o părere bună despre mine? Domnu' Păunescu, nu te uita aşa, nu râde, îţi spun sincer, domnule. Dacă eu am reuşit asta, înseamnă că pot reuşi orice. Dar, în nenorocita asta de societate în care trăim, nu se poate face nimic. Vezi, acolo mă remarcasem şi eu: eram cel mai tare, făcusem o echipă, domnule, nu minţea unul, nu trăda unul, nu fura unul, dumneata înţelegi?

Noi eram băgaţi acolo ca hoţi, ca infractori, mă rog, ce dracu', era de toate felurile, eu bătusem, altul furase, dar eram o echipă-model. Am făcut, nu mai ştiu cât am făcut, cam o parte dintr-un cartier din Cisnădie şi e cea mai solidă parte din Cisnădie. Dar ţi-am spus, m-au nenorocit, m-au trimis acasă. Şi acasă ce să fac? Uite, hai să-ţi mai spun una, că văd că-ţi plac astea, râzi de-mi face şi mie plăcere că un om de mintea dumitale pleacă urechea la năroziile lui Dinică, din Poiana.

Mă, nea Adriane, mă, ştii ce-am făcut eu? Să vezi că e o chestie extraordinară cu secretarul Primăriei de-aici, din Poiana.

Noi, când trecem cu oile prin ţară, călcăm legea şi contractăm amenzi. Şi nu le putem plăti pe loc. Amărâţi cum suntem, cu ploaia, cu ninsoarea, cu vântul, noi ne vedem de drum. Şi ne amendează Primăriile. Şi Primăriile astea trimit amenzile la Primăria din locul unde se întoarce turma, cu ciobani şi cu stăpâni cu tot. Normal, nu?

Turmele noastre s-au întors la Poiana, stăpânii s-au întors şi ei la Poiana. Şi au venit amenzile. Oamenii s-au dus, că-şi făcuseră şi ei socotelile, vânduseră ce avuseseră de vândut prin pieţe, pe la cine vânduseră, făcuseră bani şi au depus banii la secretarul Primăriei să plătească amenzile. Ca să aflăm, după vreo doi ani, că nenorocitul ăsta a mâncat banii pe amenzi. A încasat amenzile şi nu le-a trimis unde trebuia. Şi au venit să-l aresteze.

Noi ne-am opus, dar ce poţi să te opui când e să-l aresteze pe unul şi sunt şi probe? Noi am dat zvon printre ciobani, bă, uite cât a mâncat idiotul ăsta din banii noştri, hai să-i punem la loc, să nu ne facem de râs, că suntem şi noi o obşte. Ce-o să zică lumea de prin ţară? Că poienarii sunt nişte derbedei, nişte hoţi. S-a strâns suma chiar în seara în care am dat zvonul şi l-am salvat pe prostuţul ăsta de secretar. Numai că l-am pedepsit.

Adică, spuneţi-ne, ce i-aţi făcut?

Dom'le, l-am lăsat la locul lui până am găsit altul, dar de câte ori îl întâlneam, de exemplu, eu mă duceam la el, şi cu un cleşte, făcut din degetul arătător şi mijlociu, îi prindeam nasul şi i-l răsuceam. Asta a durat o zi, a durat două, a durat trei. După vreo cinci-şase luni, ăsta a căzut la pământ şi a zis:

"Domnu' Dinică, decât să-mi mai răsuceşti nasul, că uite, s-a înroşit, cred că m-am şi îmbolnăvit, oi avea vreo bubă aicea, mai bine mă duc la puşcărie, lasă-mă, domnule, că nu mai pot, nu mai pot, nu mă mai strânge de nas că mă doare şi am făcut un sindrom, domnule, de câte ori te văd că te apropii cu cleştele ăla şi mai şi râzi de mine. Nici copiii, nici nevasta nu mă mai respectă, te rog mult de tot, trimite-mă, domnule, în puşcărie. Lăsaţi-mă dracului, că mi-aţi făcut-o asta cu nasul de nu mă mai pot spăla de ruşinea asta".

Ăsta era Dinică.

După 1985 au fost ani grei pentru mine şi n-am mai putut să mă întâlnesc (la Poiana şi nicăieri altundeva) cu Dinică.

Am aflat că a avut o atitudine morală şi curajoasă în problema cu Nicu Ceauşescu pe care-l cunoscuse şi pe care-l îndrăgise şi care-l îndrăgise când a fost Nicu la Sibiu. De altfel, nici nu ştiu dacă există sibieni care să aibă ceva de reproşat lui Nicu Ceauşescu pentru perioada cât a fost acolo. El a muncit şi a luptat pentru cauza sibienilor.

Puţină lume ştie, de pildă, că, la un moment dat, cineva, un sibian, a făcut ce-a făcut şi a intrat în dormitorul casei unde locuia Nicu Ceauşescu. Când a dat cu ochii de neaşteptatul vizitator, Nicu nu s-a speriat şi n-a reacţionat gălăgios. N-a chemat gărzile, n-a scos pistolul. L-a întrebat ce vrea. A ascultat.

Nu ştiu eu exact, acum, ce dorea omul şi nici alte amănunte ale neaşteptatei întâlniri din dormitorul fiului preşedintelui statului. În orice caz, n-a ieşit scandal, nu s-a mers la puşcărie. Nicu, din câte ţin eu minte, gusta senzaţionalul situaţiei. Aş fi curios - şi îi rog pe cei care ştiu în detaliu toată întâmplarea să-mi dea un semn - cum s-a încheiat în realitate dialogul din dormitor, dintre Nicu şi neaşteptatul său oaspete. Nu ştiu dacă nu cumva Dinică mi-a povestit o parte din această întâmplare. Oricum, Dinică s-a comportat, în ocaziile mari ale istoriei, ca un om adevărat.

(Va urma)