Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Erau amândoi nişte foarte buni români, deşi greci la origine. Erau meseriaşi desăvârşiţi. Artist, fiecare, în meseria lui. Doctorul Mihai Leontopol făcea, acasă la el, în Bucureşti, în antreu, în hol, în pod, în pivniţă, leacuri împotriva cancerului. Am cunoscut zeci de oameni care au scăpat de o moarte sigură cu medicamentul lui Leontopol. Burtăverzimea râdea când ceream dreptate pentru Leontopol şi pentru bolnavii vindecaţi de el sau care ar fi putut să beneficieze de pe urma lui. Fostul ministru şi marele profesor, marele medic Theodor Burghele, mi-a declarat că nu-l sprijină pe Leontopol decât dacă descoperă, nu un leac împotriva cancerului, ci un leac împotriva impotenţei. Puţini profesori l-au încurajat pe Leontopol. Între ei, profesorul D. Hociotă, şi el plecat dintre noi, Dumnezeu să-l ierte, şi profesorul Mânzatu, remarcabil manager al gândirii româneşti.
Despre Leontopol mi-a vorbit prima oară Eugen Barbu, căruia îi prezentase cazul doamna Kisseleff. Mihai era un mare generos şi un pătimaş al vieţii. Deşi fiu de moşier, din Caracal, Leontopol nu ura nici proletariatul, nici rânduielile. Îşi iubea mama, la care mergeam din când în când în vizită, undeva pe Strada Luigi Cazzavilan. Mihai era "măritat", în Strada Precupeţii Vechi, numărul 14, în familia Şerban. Îl preţuia pe avocatul Şerban, o asculta pe soacră-sa şi era foarte mândru de frumoasa şi falnica lui nevastă Liliana, care i-a dat, mai către toamnă, şi o fetiţă, leită Mihai, pe Monica.
Leontopol o dusese greu şi pătimise mult ca să iasă la lumină, tocmai datorită originii lui nesănătoase, moşiereşti. Şi familia Şerban pătimise în timpurile persecuţiei contra tuturor oamenilor mai avuţi. Din câte ştiu, domnul Haralambie Şerban a murit neîmpăcat că un avocat, Popescu Emil mi se pare, pe care îl aduseseră în casă şi îl toleraseră, într-o înţelegere formală, a pus stăpânire pe cea mai mare parte a casei, tocmai când Mihai Leontopol murea mutându-se la Bonn, ca supravieţuitor al unui straniu accident pe o autostradă din Italia. Am întâlnit-o de câteva ori pe Liliana Leontopol. Munceşte în Germania să-şi crească fetiţa şi să conserve, eventual să dezvolte, amintirea de simţire şi idei a celui care i-a fost soţ, marele descoperitor Mihai Leontopol.
De ce toate acestea? De ce întoarcerea capului către momente ale trecutului? În esenţă, pentru că recunoştinţa mea faţă de un om care nu mai e îl face şi pe el să învie pentru scurt timp. Mihai Leontopol mi-a salvat de la moarte bunica în momentul în care nu mai era nici o speranţă. Avea cancer pulmonar, i se puseseră lumânări, copiii ei veniseră să-şi ia rămas bun şi între cei care o vegheau, abia mai respirând, mă aflam şi eu. Deşi nepot, m-am bucurat de dragostea şi protecţia ei în toată copilăria mea chinuită.
Mihai Leontopol venise cu noi la Bârca şi ca întotdeauna luase cu el câteva doze din medicamentul său anti-cancer, făcut, dacă ţin bine minte, pe bază de hidrochinonă. A văzut actele medicale ale bunicii mele, a consultat-o repede şi i-a strigat peste moarte: "Maică Ioană, o să vezi că o să trăieşti". A luat nişte sirop dintr-un borcan de dulceaţă, găsit prin casă, l-a amestecat cu apă şi i-a dat prima doză. Am stat trei săptămâni în Bârca. Sub ochii noştri, maica-mare a renăscut. În trei săptămâni, măicuţa umbla prin odaie şi după o lună şi jumătate a fost mai sănătoasă decât oricând. Lua, cu regularitate, medicamentul lui Leontopol. Se plângea că uneori are arsuri, dar a constatat că o bubă curioasă de deasupra nasului (pe care avusese imprudenţa s-o zgândăre cu un ac şi care, probabil că era chiar cancer, nemaiputându-se vindeca vreo doi-trei ani, până când a căzut la pat) s-a desprins singură după tratamentul intensiv cu aşa-zisul "L", medicamentul lui Leontopol.
Sigur că bunica n-a devenit nemuritoare cu această ocazie şi după patru-cinci ani s-a stins pe un pat de spital de la Colentina. Dar nu de cancer. Făcuse blocaj renal. N-ar fi exclus ca în cercetările viitoare, dacă ele se vor mai face şi eu sper să se facă, spre a pune în valoare moştenirea generoasă a doctorului Leontopol şi a medicamentului lui, să se descopere nevoia unei tamponări a efectelor negative ale leacului asupra sistemului renal. Dar cum l-aş putea eu uita pe Leontopol, care ne-a dat-o nouă, fiilor şi nepoţilor, pe maica-mare înapoi, din moarte, 200 de săptămâni? Eu aş fi în stare să-i ridic o statuie celui care mi-ar da-o pe maica, fie şi numai pentru o săptămână, vie, ea, cea mai iubită dintre toate fiinţele care mi-au ocrotit copilăria.
Multe cazuri a rezolvat Leontopol, aşa, pe fugă, înnegrindu-şi zi de zi şi noapte de noapte mâinile, în revelator fotografic, de parcă ar fi curăţat toată noaptea nuci verzi cu degetele. Mihai ştia de ce e în stare şi toate afronturile îl întăreau, le primea amuzat, deşi cred că se şi consuma, de i s-a oprit lui inima aşa, deodată, în timp ce îşi aranja noua locuinţă, dintr-un cochet cartier al oraşului Borin.
Extraordinară a fost, în plan medical şi uman, performanţa lui Leontopol în salvarea vieţii tinerei femei bolnave de Hatkin, Elena Grecescu, profesoară de limba franceză, din Lugoj, pe care am întâlnit-o într-o seară ploioasă a anului 1978, pe când dădeam autografe pe o carte a mea, şi Elena s-a desprins dintre oamenii veseli ai acelui hol de Casă de Cultură, a venit la mine, eu am ridicat ochii şi i-am spus: "Eşti foarte frumoasă", şi ea mi-a răspuns: "Sunt foarte bolnavă".
Niciodată nu mi-a ieşit nimic durabil dacă am amânat decizia sau am fragmentat-o. I-am spus: "Bine, şi ce pot eu să fac pentru dumneata?". "Să mă ajuţi să ajung la Bucureşti, la unul din medicii pe care îi susţineţi şi îi încurajaţi în revista Flacăra, pentru descoperirile lor în lupta împotriva cancerului." Mi-a arătat gâtul ei, era ars tot, din unele zone ale capului îi căzuse părul. Mi-a spus că a cerut o audienţă la primul-secretar al municipiului Lugoj, mi se pare că se numea Sârbu (nu insist, nu-l acuz, doar consemnez faptul) şi că respectivul activist a ridicat din umeri şi i-a spus: "Şi ce să-ţi fac eu? Îţi recomand aeroterapie pe malul Timişului". Şi a lăsat-o aşa, să tragă aer în piept, într-o cameră închiriată a unui bloc din marginea Lugojului.
Părinţii Elenei, oameni foarte la locul lor, bolnavi şi ei, erau dascăli pensionari la Recaş. I-am zis atunci tinerei femei bolnave: "Dacă vrei cu adevărat să ai o şansă, mergi imediat cu mine la Bucureşti". Nu eram însurat. Divorţasem de câţiva ani. Iubeam totuşi o femeie, Ioana, şi frumoasă, şi sănătoasă, şi devreme-acasă. Şi, în plus, Ioana era din satul meu. Începutul dragostei noastre o găsise fecioară. Stătea cu mine, era harnică şi începuse să-şi descopere, cu ajutorul meu, o vocaţie literară autentică. Ne înţelegeam bine. Aproape că ne-am fi putut căsători.
Va urma
Citește pe Antena3.ro
