Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (37)

Apariţia Elenei a fost o surpriză şi pentru mine, ca să nu mai vorbesc despre cei din jurul meu. Cred că numai tata, care nu se prea împăca el cu gândul că aş putea rămâne cu o fată din Bârca, se bucura de apariţia Elenei, deşi îl intriga dragostea mea pentru o bolnavă incurabilă. El chiar mi-a spus: "Bă, băiete, eşti un mare nărod. De obicei, în situaţii de-astea, dacă sunt împreună, oamenii bolnavi se despart. Necazuri îţi trebuie ţie? Faci cum crezi, că niciodată nu m-ai ascultat".

A doua zi plecam cu Elena spre Bucureşti. I-am găsit repede o gazdă, în Strada Dristor. L-am trimis pe colegul meu Nicolae Grigore Mărăşanu cu ea în cartierul Pipera, la descoperitorul Nicolae Ionescu Dâmboviţa, care făcea serodiagnostic. Tratamente, Ionescu Dâmboviţa nu făcea, că n-avea unde. Se încăpăţânase şi conducerea Capitalei să nu-i pună gaze (în blocul pe care - atenţie! - Nicolae Ceauşescu, marele comunist i-l deznaţionalizase, în Strada Virgiliu) şi se încăpăţânase şi el, Ionescu Dâmboviţa, să nu trateze pe nimeni până când nu e gata clinica.

Grigore Mărăşanu a venit cu teribilul rezultat: cancer de gradul 3-4. Adică, final urgent şi sigur. Elena era condamnată la moarte. Ionescu Dâmboviţa nici nu voia să audă de eventualitatea unui tratament. El spunea, şi cred că avea dreptate, că metoda Ionescu Dâmboviţa presupune existenţa unor băi, care aduse la 1000 C, în nu ştiu ce condiţii, scot cancerul din om. Incredibil, dar cred că era adevărat. Am cunoscut şi cazuri rezolvate fericit de chimistul cu cizme de cauciuc, din Pipera.

M-am adresat atunci, în disperare, lui Mihai Leontopol. Între timp, iubita mea Ioana începuse să simtă că s-a întâmplat ceva cu mine şi să mă chinuiască, bineînţeles, chinuindu-se mai tare ea. Într-o noapte, nu ştiu ce a făcut, ce n-a făcut, dar am găsit-o în hol, în Strada Sandu Aldea 24, aproape pierdută. L-am sunat pe doctorul Florin Dumitrescu, marele descoperitor al electronografiei, a venit, i-a luat tensiunea, s-a uitat la mine speriat şi a zis: "Parcă are tensiunea zero". Injecţii, panică şi despărţirea.

Mi s-a părut că e un şantaj peste care n-aveam voie să trec. Am mutat-o în micuţa garsonieră pe care, din sentimente amestecate de mare dragoste şi de lucidă previziune, i-o obţinusem cu ceva timp înainte. Parcă mă curenta aerul când o revedeam mergând la locul ei de muncă, de care bineînţeles că tot eu mă ocupasem, ca să nu-i mai fie prea greu în lumea în care, ca de obicei, eu fusesem locomotivă, ea fusese vagon şi se învăţase să mă urmeze.

Aproape trei ani, până când Elena a redevenit o femeie absolut normală, ba chiar uneori strălucitoare şi impozantă, dragostea noastră se adăuga terapeutic tratamentului cu medicamentul L. Nu era uşor de luat, dar Elena s-a încăpăţânat să trăiască. Şi a trăit. Sunt absolut convins că ar fi trăit şi azi dacă nu ne despărţeam şi dacă ar fi putut găsi undeva medicamentul cu care Mihai Leontopol i-a dat aproape 20 de ani de viaţă.

Ăsta a fost Mihai Leontopol, omul miraculos care a făcut atâta bine semenilor săi şi pe care puţini l-au recunoscut ca atare şi l-au ajutat atunci când a avut nevoie. Nu l-am părăsit niciodată şi nu-l părăsesc nici azi, când este o amintire.

Apropiat i-a fost doctorului Leontopol şi omul care a avut inspiraţia să spună clipei să stea şi să construiască, aşa cum numai el ştia, o fotografie, portretul artistic al lui Mihai Leontopol, viu şi nepăsător de moarte. Autorul portretului este marele artist fotograf care a fost Aurel Mihailopol, despre care trebuie să mai scriu şi nu în treacăt. I-am dedicat lui Mihailopol un articol numit Mihailopolis.




Era în acest articol recunoaşterea autenticităţii şi originalităţii felului în care Mihailopol vedea lumea şi o transcria pe hârtia fotografică, de parcă o picta cu aparatul. Trebuie ştiut că Mihailopol întâi organiza spontaneitatea şi abia după aceea o fotografia.

Mă leagă de Mihailopol teribila încercare prin care a trecut el atunci când a semnat "Apelul Goma" împotriva lui Nicolae Ceauşescu şi a fost dat afară de la revista Cinema. Nu acuz pe nimeni, nici de această dată, cu atât mai mult n-o acuz pe doamna Ecaterina Oproiu, care a fost obligată să semneze concedierea lui Mihailopol.

Normală era atitudinea doamnei Ecaterina Oproiu şi anormală, îndrăzneaţă, riscantă, nebunească era atitudinea mea pe care, din nefericire, nici eu n-am scos-o prea mult în evidenţă, dar nici disidenţii şi vidanjorii de ocazie n-au avut curajul măcar s-o atace, ca să le pot răspunde mai pe şleau.

Deci, eu l-am angajat pe Mihailopol, pe care redacţia Cinema îl dăduse afară pentru motive politice majore: îl înjurase pe Ceauşescu într-un document care circulase în ţară şi în străinătate. "Apelul Goma". Nu l-am angajat fără aprobare. Dorind ca despre mine să se scrie tot ceea ce am făcut, cu adevărat, nu pot să nu scriu eu, cu adevărat, ce au făcut alţii, cu adevărat, şi să-i omagiez pentru curajul lor.

Toată primăvara lui 1976, excepţionalul om care a fost şi este şi îi doresc să fie în continuare Ştefan Andrei s-a zbătut să-l convingă pe Nicolae Ceauşescu să aprobe cererea pe care o făcuse un fricos numit Adrian Păunescu, ca Aurel Mihailopol să fie angajat fotoreporter la revista Flacăra.

Vă daţi seama? Ceauşescu ştia că Mihailopol semnase scrisoarea în care el, şeful statului şi al partidului, era înjurat şi se spunea că a ocupat România, şi eu, poet de curte - nu-i aşa? -, făcusem cerere, aşa cum era practica la orice angajare în presa controlată de partid (şi toată presa era controlată de partid), ca anticeauşistul Mihailopol să fie angajat în presa controlată de partid. Andrei Ştefan îl convinsese şi pe Cornel Burtică şi pe omul de aur care a fost Teodor Coman, în vremea aceea ministru de Interne, să agreeze angajarea lui Mihailopol.

Mă întreb eu acum, ca poetul de curte: în ce redacţie din estul Europei au mai lucrat, atât de înghesuiţi unul în altul, foştii şi viitorii disidenţi, ca la revista Flacăra? Dan Bârlădeanu avea rude în Israel şi mi se ceruse să fie dat afară. Ovidiu Ioaniţoaia se căsătorise cu o americancă, fusese dat afară din partid, din presă, plecase din ţară, cum spunea un înţelept de la secţia de presă, al cărui nume îmi scapă (Săndulescu, mi se pare): "A scuipat pe pământul sfânt al patriei", s-a întors, a cerut să i se dea un loc de muncă şi i s-a răspuns că poate fi ajutor de cazangiu la IMGB.

L-am luat în Flacăra, cu aprobarea lui Cornel Burtică. A ajuns şef de secţie. Era cel mai frenetic reporter şi un om de calitate. Emanuel Valeriu, dat afară de la televiziunea română pentru trafic de valută; Ilie Purcaru, dat afară de peste tot, mare gazetar.

Sancţiuni de partid aveau toţi. Mihai Stănescu, fost redactor-şef la Craiova, dat afară pentru că îi înfruntase pe liderii locali de partid şi pe tovarăşul Constantin Dăscălescu, reproşându-le că favorizează CUASC-urile unde au ei interes, în detrimentul altora, Adrian Dohotaru, dat afară din partid cu ocazia unui articol dur la adresa ITB, reprimit ulterior, cu înţelegerea lui Ion Dincă, înainte de expirarea termenului pentru punerea în discuţie a noii cereri. (Va urma)