Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (40)

Se pregătea să înceapă deceniul VIII, când proaspăt-întorsul de la studiile din Germania, pe care le dorise atât de mult, poetul care avea să-mi spună, în dialogul nostru că, nu-i aşa, căbatul este sumănică şi sumănica este, nu-i aşa, veşmânt, îmi încredinţa câteva obsesii fundamentale ale sale.

În primul rând, el afirma că "Mioriţa" nu e un basm, ci un adevăr care se repetă cu fiecare generaţie. În al doilea rând, el credea că Meşterul Manole sau Emanuel se zideşte pe sine însuşi. El îşi afirma credinţa în soarta spiritualităţii noastre, o insulă divină în Munţii Carpaţilor, şi că secolul al XIX-lea e un noroc românesc, tocmai atunci când întunericul plutea pretutindeni. Naţionalismul incoruptibil al lui Alexandru clama: "Blaga este o întoarcere de cap, spre trecutul nostru de aur, întoarcere de cap care, abia cu generaţia noastră, se întâmplă desăvârşit".

Dar întregul interviu este o laudă la adresa valorilor româneşti îngropate în uitare şi în neîntrebuinţare. Constat că, în ciuda impresiei mele că înmor-mântarea lui Blaga s-ar fi petrecut într-o zi friguroasă de iarnă, Alexandru afirmă (şi, ca martor, probabil, ştie mai bine decât mine) cutremurător, următoarele: "Ştiu că bătea vântul şi ţăranii veneau de la plivitul holdelor şi clopotul bătea tot timpul, că erau numai câţiva oameni acolo, că popa care ne-a primit era sărac şi ne-a dat o bucată de pâine şi un pahar de vin, în drum. Ne-am suit în camionul care-l dusese pe Blaga şi, cu portsicriul şi cu o damigeană care se bălăbănea mereu, m-am întors la Cluj. Blaga rămâne pentru mine omul acela bătrân de pe Dealul Feleacului, cu gulerul măcinat, cu cap cărunt, care ne sfătuia pe noi, liceenii, care mergeam să-l vedem, să învăţăm nemţeşte şi să începem să citim lucruri străvechi".

Adevărul e că, în jurul vârstei de 30 de ani, la o vârstă pe care, cu doi ani şi ceva mai puţin, eu o aveam în clipa realizării interviului, e aproape imposibil să fii atât de luminos cum era poetul din Topa Mică şi să declari: "Eu cred în om, ca în cea mai minunată şi puternică făptură din Univers".

Alexandru era paradoxal, abia aştepta să se întoarcă în străinătate, dar o ţinea una şi bună că îi este foarte urât în străinătate. El observa că Europa e obosită, măcinată de complexe şi îndoieli şi se vedea tânăr între bătrâni. El deplângea sărăcia spirituală a băieţilor cu care era coleg. Nu se cruţa, recuperându-şi din ochii celorlalţi imaginea de bătrân conservator şi, cu lacrimi în ochi, îmi şoptea că îi e milă de români, "oameni care se mulţumesc cu puţin şi care poartă în ei strălucirile unei bucurii care o să fie".

Textul interviului urmează, dar vârfurile lui de substanţă şi stil nu puteau să treacă neobservate: "Nu se poate ca omul, aceste mâini, aceşti prieteni, aceşti poeţi, aceste clopote, acest neam, aceşti părinţi, aceste maici, aceste drumuri, aceste lumini să nu aibă o destinaţie. Nu se poate ca totul să fie o iluzie. Iar dacă toate acestea sunt o iluzie, înseamnă că iluzia însăşi este calea şi adevărul".

(Anexa 12) Esenţial, Alexandru şi-a făcut, în această emoţionantă spovedanie, radiografia vieţii, a celei trecute şi a celei viitoare. Dumnezeu să-l ierte şi să-l păstreze între îngerii săi cântători! (Anexa 13)

Încă tânăr, poetul se juca nobil de-a propria sa postumitate şi scria, într-adevăr, tragica reţetă a dispariţiei care fixează un nume: "Că iată şi cuvântul ce-l rostesc/ stă-mbrăcat şi gata de plecare/ trebuie numai să mă fac pământ/ şi să m-aştern smeritelor picioare". Aşa s-a şi întâmplat. Poetul care nu părea să conţină, în fiinţa lui complicată şi străvezie, nici o fărâmă de pământ, ci numai suflet şi sânge albastru, a fost trăsnit (o spusese de demult "Am fier în cap şi trage trăznetul") dinăuntru, de o comoţie cerebrală, de efectele căreia n-a putut scăpa până la moarte. Am mai vorbit despre aceasta, o fac din nou, pentru că, până la urmă, se confirmă blestemul că nici un joc nu rămâne joc, transformându-se finalmente în superlativul lui tragic.

Am convingerea că Ioan Alexandru s-a jucat, în prima tinereţe, de-a credinţa, pentru ca să moară, undeva în Germania, plecându-şi capul între biblie şi cruce. La modul propriu între biblie şi cruce. Aceasta e mărturia vrednicului său fiu, cel atât de preocupat de postumitatea poetului, pe cât a fost de grijuliu şi cu viaţa poetului, Ioachim.

În poezia de maturitate a lui Ioan Alexandru, în care se rânduiesc, precum într-un calendar, Imnele sale, două mi se par obsesiile devoratoare: simbolistica mistică şi referinţa la miros. Ceea ce îndrăzneţul poet tânăr apăra principial în faţa celor care conduceau România atee, şi anume candela, mirele, potirul, pelicanul, se regăsea, transfigurat sau brutal, în poezia sa radicală. Nimeni, în întreaga istorie a literaturii române, n-a adunat în text atâta credinţă, atâtea mânăstiri, atâtea cărţi de învăţătură, atâta smerenie, atâta simbolistică ortodoxă, atâtea nume sfinte şi atâta mântuire, ca Ioan Alexandru.

Maestru al metaforei zguduitoare, în manieră expresionistă în "Infernul discutabil", punând împreună cuvinte imposibil de împăcat, experimentând protestul şi dezgustul, Ioan Alexandru se întoarce într-un trecut fără timp şi se conformează regulilor lui, în aceste imne rânduite ca nişte mânăstiri ale limbii române, undeva pe golgota cuvântului. Şi, în acelaşi timp, culorile, zgomotele, toate semnele lumii, devin miresme.

Iată această stranie revelaţie înşelându-ne cu stilistica ei naivă: "Dormim de-acum de bună seamă/ că asta-i veşnicia pe pământ/ când osemintele-au devenit mireasmă/ şi când mireasma s-a făcut cuvânt".

Convocate, ca dintr-un creier în flăcări, imaginile mistice sar parcă din pagină şi se întemeiază pe pământ. "Şi-acolo-n câmp, la amiază ostenit/ la umbra gorunului, la fântână,/ o lacrimă din capul răstignit,/ pe crucea mâinii cade în ţărână", iar "acum trece păstorul prin fereşti,/ ca printr-o apă, chipul lui rămâne/ în lămpi de veghe, spânzurat de grinzi/ şi se prelinge sângele pe stâne". E aici nu numai rodnicia paginii mistice, ci este şi obsesia morală a poetului. Sângele care se scurge, se prelinge pe stâne, vrea parcă să învinovăţească, aşa cum mai mult decât un simplu turnir decorativ se petrece în "Roiuri zăresc în mijlocuri de păduri/ şi coşnice de aur pe zumzete coboară,/ şi faguri se încheagă în cripta lor,/ şi faguri se încheagă peste ţară". Cât trebuie să fi iubit Ioan Alexandru această ţară, de i s-a năzărit că ar curge miere coaptă peste ea?

(Va urma)