Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (50)

Când am auzit şi am conştientizat că, într-o noapte anume, se produce Învierea, nici n-am vrut să controlez ştirea. M-am rezumat numai să o consum şi s-o trăiesc uimit. Maica mare mi-a spus şi cum îl chema pe cel care învia: Iisus Hristos. Pentru că evenimentul se petrecea la biserica din satul nostru, n-am dat crezare ulterior afirmaţiilor unor colegi care susţineau că îşi petrecuseră Paştele la rude, la oraş, sau în alte sate, şi că şi acolo învia tot Iisus Hristos. Am întrebat-o pe maica mare dacă poate fi adevărat aşa ceva:
- Mumă, lucruri de-astea întreabă-l pe tat-tău mare, că el ştie mai mult decât noi.
- Mi-e ruşine, maică.
- Ba, mamă, m-a mai rugat maica mare, întreabă-l pe tat-tău mare, să nu te pună ăl nevăzut să întrebi la şcoală.

Am încercat să mă edific singur. N-am reuşit. În general, în copilăria mea, despre Iisus Hristos se vorbea în şoap­tă. N-am avut tăria să-l întreb pe bu­ni­cul despre Mântuitorul decât după ce am participat propriu-zis la prima În­viere şi toţi creştinii prezenţi în marea bi­se­rică din satul meu au ieşit în curte şi au dat ocol de trei ori bisericii.

Mergeam mai la urmă, de teamă să nu-l întâlnesc. Şi am avut noroc. Până ajungeam eu, nu mai era acolo. Mi se pă­rea totuşi extraordinar că fiul lui Dumnezeu se afla şi la noi, măcar în noaptea aceea.

Aş fi avut multe să-i spun, l-aş fi ru­gat multe, dar mi se punea un nod în gât, mă blocam cum aveam noi, în fa­milia noastră, obiceiul. Nici tata nu a scă­pat de acest trac, nici eu şi văd că nici fe­ti­ţa mea, Ana-Maria, nu a scăpat. În pri­me­le 10 minute ne crispăm. Tocmai în acele minute în care eu eram blocat, apă­rea El. Şi eu nu aveam ocazia să-l privesc în ochi.
- Aşa o fi?
- Ce să fie, mă, aşa?, îmi răspundea tata mare, care ştia bine că autoritatea părintelui se păstrează prin serio­zi­tate şi chiar printr-o anumită rigiditate permanentă.

Am mai întâlnit această atitudine. Diverşi şefi îşi luau o morgă impenetrabilă şi intrau în relaţie cu fiecare subaltern cu foarte mare supărare. În mod fatal, subalternii erau vinovaţi. Precis făcuseră ceva. Tata mare, de exemplu, nu râdea niciodată cu oamenii mai tineri decât el. Iar oameni mai mari ca el nu existau, atunci când a început să-mi vină mie mintea la cap. Aşa că tata mare nu râdea niciodată. Şi avea şi dreptate, în fond. De ce ar fi trebuit să fie vesel în vremurile acelea cumplite?
- Tată mare, am auzit că Domnul nostru Iisus Hristos ar veni şi în alte sate şi în alte oraşe, nu numai pe la noi, în noaptea de Înviere!
- Aşa e, mă, băiete. Iisus Hristos în­viază pentru toţi credincioşii.
- Ce e Învierea, tată mare?
- Iisus Hristos a murit şi s-a sculat din morţi ca să ne arate nouă, oamenilor, că nu murim definitiv niciodată. Dar toate astea o să le înţelegi când vei fi mai mare!
- Dar pot să-l văd şi eu?
- Doar cei care cred în el îl văd, cei care nu nu-l văd niciodată, Adriene. Al lui Mocanu şi al lui Măceşu nu-l văd niciodată. Maică-ta mare îl vede şi toată lumea asta luminată, care merge la bi­se­ri­că de Înviere, îl vede.
- Cum e?
- Nu pot să-ţi spun eu cum e. Gândeşte-te la el şi ai să-l vezi.

Deşi mă gândeam la Iisus Hristos, nu reuşeam să-l văd. Din icoane îmi cobora în suflet o imagine prea omenească pentru a putea vedea. La în­ce­put, mi se părea că el seamănă cu cineva anume din oamenii care trăiau în sa­tul nostru. Deşi la noi la ţară nu purta ni­meni barbă.

A venit o vârstă la care, probabil şi da­torită atmosferei din şcoală, şi da­to­rită teribilismului care îşi făcea loc în mine, începusem să trăiesc neputinţa de a-l vedea pe Iisus Hristos ca pe un triumf personal. Începusem să vorbesc prostii, în recreaţie cu colegii: "Hai, bă, că nici nu există, parcă Moş Crăciun există?!".

În fiecare societate, în fiecare colectivitate, cât ar fi ea de mică, apare un demon. Acest demon îi învaţă pe ceilalţi la rele, cu aerul că le acordă mari privilegii. Aşa încep copiii să fumeze, să se masturbeze, să fure, să facă nefăcute. Ţin minte că la fumat m-a îndemnat ne­­potul unei învăţătoare care stătea în centrul co­munei şi care mi-a dat o ţigară Virginia. Am tras un fum şi am căzut jos. Spaima şi plăcerea s-au combinat într-un fel straniu şi, în loc să mă las, parcă mai mult vo­iam să mă apuc de fumat. La masturbat, maistrul era Gheorghinel, care lansa şi un fel de concurs prin­tre co­piii mai mari decât mine: care aruncă mai de­par­te. Alţii erau buni la fotbal. Câţiva aveau o îndemânare ex­­tra­ordinar de bună la furat. Fiecare era demon, în fe­lul său, într-o direcţie anume. Demonul necredinţei era colectiv. Mâncam seminţe în curtea şcolii, eram pi­tici şi prost îmbrăcaţi, nu ni se scuturaseră ultimii pistrui de pe faţă, mai făceam câte o glumă proastă, ridicând cu un beţişor fusta vreunei fete din clasele mai mari, jucam fotbal cu un fel de minge de cârpă, dar ne întreceam impetuoşi în necredinţă. "Hai, bă, că nu e nici un Iisus Hristos. Ce, n-am fost eu în spatele bise­ricii?! Mi-a spus şi mama că, dacă ar fi, s-ar îndura de noi." Şi râdeam.
Aşadar, "nu ar fi nici un Iisus Hristos, dar aşa zic alde Popa Vlădoi şi Popa Dricu. Nu e nici un Iisus Hristos". Iar necredinţa noastră sporea când constatam că nici la şcoală nu vorbeşte nimeni dintre dascăli despre cineva cu un astfel de nume. De fapt, era mult mai uşor de trăit fără credinţă. Puteai să faci orice ne­le­giu­i­re, orice rău; erai liber, aveai dreptul la eroare.

Eroarea aceasta am dus-o cu mine până în liceu, unde nu numai că nu se vorbea despre Iisus Hristos, dar începuseră să apară interdicţii legate de el. Nu aveam voie să vorbim despre Iisus Hristos. Ni se atrăgea sever atenţia că, dacă vom fi văzuţi la bise­rică, la Înviere, ni se va scădea nota la purtare. Se vor­bea cu înfrigurare despre elevii exmatriculaţi din licee pentru misticism şi trimişi în producţie sau la şcoli profesionale, în cel mai rău caz.

Toată această atmosferă ateistă, aproape păgână, mi-a fost în zadar inoculată ani în şir. Norocul meu a fost să stau în gazdă la o familie profund credincioasă, pe Strada Taras Şevcenco din Craiova, familia unui preot basarabean refugiat în Oltenia. Preotul se numea Iftodi. Era un om bun şi cultivat care a convertit mulţi rebeli de conştiinţă la ortodoxie. Soţia lui, doamna Marusia, zisă Musicicu, lucra la Policlini­ca CFR, împreună cu sora tatălui meu, mătuşa mea Neta, medic stomatolog.

Preotul Iftodi a ştiut să mă recreştineze fără brutalitate.
Cuvintele mele sunt prea păgâne, şi azi, ca să poată purta în ele toată recunoştinţa de care sunt în stare pentru acei oameni care mi-au oferit şansa de a nu mă sălbătici ireversibil. Şi mi-au dăruit, aş zice eu, un Dumnezeu de familie, blând, înţelegător şi deloc pornit să-i pedepsească pe bieţii oameni care deveneau animale, din cauza vremurilor, nu a vreunei programări destinice.