Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (52)

Puţini oameni ştiu câţi flămânzi au mâncat şi mănâncă în casa mea, în fiecare zi. De la trei femei am învăţat să dau de pomană, pentru cei morţi, flămânzilor vii: de la bunica mea Ioana Păunescu, de la mătuşa mea prin alianţă, trăitoare la Sibiu, Măriuţa Păunescu şi de la preoteasa Maria Băcioiu, care nu mi-a fost nici mamă, nici rudă, nici consăteancă, dar care s-a purtat cu mine de parcă eram copilul ei.

Aveau bani puţini şi ei, dragii de Ilie şi Maria Băcioiu, dar niciodată nu m-am simţit străin la masa lor şi în casa lor.
Fireşte, de câte ori tanti Maria Băcioiu a avut, în vremea care a venit, nevoie de un ajutor din partea mea, i l-am dat, cu orice sacrificiu. M-am zbătut, de exemplu, pentru ca nepoata ei să primească, împreună cu cel cu care se căsătorise, locuinţă. Era în anii mei cei grei. Dar dacă tanti Maria m-a rugat, am găsit soluţia. Nu ştiu dacă nu cumva primvicepreşedintele de sector, N. Roşca, s-a încumetat să ajute tânăra familie care, altfel, nu avea nici o şansă.
Ce-i ajutorul, dacă nu Înviere? Ce sunt lacrimile mele, acum când îmi amintesc de această femeie, dacă nu Înviere?
Încă o dată şi încă o dată, cu disperare şi durere, scriu aici că, dacă nu ar fi primiţi atât de bestial şi de umilitor, pe toate treptele vieţii, copiii, care cresc, n-ar deveni criminali şi, între generaţii, s-ar întemeia o adevărată ştafetă de lacrimi şi lumină, în Recunoştinţă şi Înviere.

Mă surprind, acum, când am probabil vârsta dumneaei de atunci, comiţând aceleaşi gesturi pe care, iată, tanti Maria Băcioiu le-a comis faţă de mine. Aş putea spune că, în toate zilele şi nopţile în care am stat în gazdă la familia preotului Ilie Băcioiu, pe Strada Icoanei, am trăit (în afara slujbelor oficiate de strălucitul paroh), Învierea în doze mici, la nivelul nevoilor noastre în acei ani tulburi, Învierea prin ei înşişi, dar tulburi şi prin adolescenţa noastră persecutată de anticrist şi de sărăcia părinţilor noştri.

NOTAR DE ULIŢĂ
Şi, când am învăţat un pic de carte,
Au început să vină către mine
Bătrânele şi tristele vecine
Care aveau pe-ai lor departe foarte.

Şi să mă roage să le scriu scrisoare
Petiţie sau plângere sau jalbă,
Îmi aduceau nişte hârtie albă
Spunându-mi fiecare ce o doare.

Nici azi, când trec pe uliţa pustie,
Nu vreau alt titlu-n viaţa mea reală,
Un titlu ce nu minte şi nu-nşală,
Un titlu câştigat pentru vecie,

Decât să fiu notarul ce transcrie
Durerile, din lacrimi, în cerneală.

Poetului Niculae Stoian,
cel generos şi în suferinţă

ŢĂRANII REÎNVIAŢI
Iisus Christos trecea prin sate
De-aproape două mii de ani
Şi se-ntreba ce vânt mai bate
De nu mai sunt deloc ţărani.

Secase apa în fântână,
Secase măduva în os,
Că om şi lucru se îngână
Într-un lamento dureros.

Şi au venit să-l răstignească
Şi groapă i-au săpat în lut,
Dar pentru fapta lor câinească
Nici lemn de cruce n-au avut.

Cum una nu e, alta nu e,
Nici celelalte nu mai sunt
Şi n-au găsit ciocan şi cuie
Şi nici lopeţi pentru pământ.

Şi el, un om, ca fiecare,
Dar şi un duh cum altul nu-i,
Simţea pustiul cum îl doare
Mai mult decât osânda lui.

Şi s-a rugat spre Cerul Tatăl,
Ca-n pragul altor mii de ani
Să moară, spre-a-l renaşte, iată-l,
În milioane de ţărani.
16 octombrie 1986, Năsăud

(Va urma)