Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă apariţia lui Nichita Stănescu în poezia românească seamănă cu o eliberare a unui neam întreg prin elitele sale, Nichita, instaurând ceea ce aş numi aristocraţia limbajului specios filozofico-liric, înnoitor, la nivel de sintaxă, în atmosfera sordidă a poeziei de tip "Clipă, stai, opreşte-ţi zborul,/ Se prăvale compresorul", apariţia lui Marin Sorescu, cu cartea sa de parodii, multe scrise mai bine decât textele parodiate, înseamnă o teribilă operă de democratizare a lirismului. La egală distanţă de umorul folcloric sănătos al Olteniei, din care venea, şi de poezia lejeră şi în ţinută plebeiană, de stradă, fără ştaif, a lui Jacques Prevert, Sorescu pătrunde în ring, maimuţărindu-i curajos pe ceilalţi, vii şi morţi, din interiorul aceleiaşi lupte pentru lirism. Şi cine nu-i vede iniţial talentul îi recunoaşte, lesne, inteligenţa.
Sorescu e un om liber, batjocorindu-i cordial pe clasici şi pe contemporani. Oltean deştept, el pătrunsese în mecanisme. Deşi discret şi singuratic, de la începutul până la sfârşitul vieţii sale, Sorescu obţine prima consacrare din partea celui mai mare critic român, G. Călinescu, care îi întâmpină debutul cu câteva fraze care îl vor îmbrăca pe marele poet cu un costum de gală, până în sicriu.
"Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune. Este entuziast şi beat de univers, copilăros, sensibil şi plin de gânduri până la marginea spaimei de ineditul existenţei, romantic în accepţia largă a cuvântului (...) El găseşte un punct de vedere care n-a trecut altuia prin minte, aşază oul ca şi Columb, spărgând coaja în partea sferoidală şi apoi, găsindu-şi o stabilitate, vorbeşte în chipul cel mai simplu. Perspectiva insolită devine un regim normal."
Fără a considera că sentinţele lui G. Călinescu rămân singurele valabile cu privire la Sorescu, nu putem să nu observăm că esenţa lucrurilor a pătruns-o divinul critic, în toată această analiză, dar mai cu seamă în sintagma "el găseşte un punct de vedere care n-a trecut altuia prin minte". Aşa şi este. Sorescu rămâne partea de literatură română care nu i-a trecut nici unui alt scriitor român prin minte. Iar senzaţia cea mai des repetată pe care o lasă cititorilor săi Sorescu e tocmai aceasta: uite ce i-a trecut prin minte!
Într-un regim de perpetuă uimire, Sorescu străbate, sub regim de urgenţă, ultimii 40 de ani ai literaturii române, căreia îi oferă capodopere lirice, capodopere dramatice, proză bună şi eseistică literară remarcabilă. Deşi se ridică în stratosfera stilistică, să-i zicem aşa (prin analogie cu latina), româna vulgară, în sensul de română populară, Sorescu nu intră niciodată în hăţişul literelor pe care le are de citit sau le are de scris, fără permanenta busolă a bunului simţ, care-l fereşte de tragicul involuntar al ridicolului neobservat. Sorescu scrie ca toţi pentru că e stăpân, fără să o spună, pe propriul său stil, pe care-l limpezeşte navigând printre proprietăţile celorlalţi şi, uneori, căţărându-se pe gardurile acestor proprietăţi spre a merge să-şi ia în posesiune propriul teritoriu, care e o sinteză a tuturor şi o negare a tuturor.
Cine erau clienţii Sorescului începuturilor? Iată-i: Maria Banuş, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Miron Radu Paraschivescu, Eugen Frunză, A.E. Baconsky, Ion Horea, Al. Andriţoiu, Grigore Alexandrescu, George Dan, La Fontaine, Charles Baudelaire, Francois Villon, Serghei Esenin, Francesco Petrarca, Nichita Stănescu, Aurel Gurghianu, Niculaie Stoian, Victor Felea, Horia Zilieru, Petre Stoica, Ion Gheorghe, Toma George Maiorescu, Mihai Negulescu, Ilie Constantin, Florin Mihai Petrescu, Ion Crânguleanu, Adrian Păunescu, Constantin Abăluţă, Un începător modern, Mioara Cremene, O samă de textieri, Al. Macedonski, Pablo Neruda.
Unii - nume de referinţă, durabile, în poezie. Alţii - ajunşi încet-încet la asterisc. Dar chiar şi pentru aceştia lecţia rămâne savuroasă. E o lecţie de lirism salvator. Unele texte sunt capodopere care închid în ele stiluri, epoci, personalităţi şi personulităţi. Cazul textelor de muzică uşoară, sesizat şi tratat corespunzător de Sorescu acum aproape 40 de ani, e atât de bine surprins, încât lunga şi penibila odisee a prostului gust din textele de muzică uşoară continuă, parcă hipnotizată de acest text-cadru pe care marele poet l-a lăsat submediocrităţii dâmboviţene, să nu mai iasă din el, ca un ac de patefon dintr-o rilă a unui disc obsesiv. Iată capodopera:
Texte de muzică uşoară
Vino şi tu lângă mine,
Că altfel nu-i bine,
Nu-i bine, nu-i bine, nu-i bine
Decât lângă mine...
Astăzi iar sunt supărată.
Ziua toată
N-o să am nici poftă de mâncare,
De ce oare?
Vrei să-ţi spun de ce?
Fiindcă eşti prostuţ,
Asta e!
Când veneam aseară,
Prima oară,
Braţ la braţ de la cinema,
Oprindu-ne în dreptul casei mele
(după ce ne-am întâlnit cu cineva),
Tu te-ai roşit şi ţi-ai luat imediat la revedere,
Şi ai plecat, şi ai plecat, şi ai plecat...
Timidule, prostuţule, tăcutule,
De ce nu m-ai sărutat?
De ce nu m-ai sărutat? Urâtule!
Tra-la-la-la-la!
Tu eşti viaţa mea,
Tra-la-la-la-la!
Auzi? Să nu zici ba!
Când voi veni ca să te iau de la servici,
Să ieşi zâmbind în calea mea
Şi aşa să-mi zici:
Tra-la-la-la-la!
Tu eşti viaţa mea,
Eu sunt viaţa ta,
Tra-la-la-la!
Fără tine, draga mea copilă,
Viaţa mea este imposibilă...
Dar ce să mai vorbesc:
Te iubesc, te iubesc, te iubesc!
Când te văd îmi creşte inima
Uite-aşa, zău aşa, uite-aşa -
Te iubesc, da, da, da!
Tra-la-la...
Citește pe Antena3.ro
Toată stupiditatea, toată frivolitatea, toată inconştienţa, toată subcultura, tot miticismul, toată trivialitatea, tot materialul plastic, toată familiaritatea cu neantul se regăsesc, egal, în aceste două versuri memorabile, între "da, da, da" şi "tra, la, la, la, la", după "tu eşti viaţa mea, eu sunt viaţa ta". "Fără tine, draga mea copilă, viaţa mea este imposibilă..."
Cordialitate are Sorescu destulă, pentru a nu-şi răni pacienţii. Dar şi vitriol. Pentru unele cazuri, umorul e soluţia maximă. Pentru altele, mai numeroase, satira vine să ardă. Sunt şi cazuri în care autorii s-au expus râsului lui Sorescu prin chiar stilul lor. Nici nu se mai ştie, de exemplu, în parodia la Miron Radu Paraschivescu, "De of şi de aoleu", distanţa dintre original şi caricatură, atât pentru că Miron Radu Paraschivescu a coborât intenţionat până pe fundul tingirii, cât şi pentru că Sorescu s-a lăsat purtat de val şi a devenit sentimental cu obiectul ironiei.
"Stăteam noaptea amândoi,/ Bibilică, bibiloi, / Ningea lună peste noi./ Eu credeam că mă iubeai,/ Dară tu mă sărutai,/ C-o mână mă mângâiai,/ Cu alta cotrobăiai./ Boarfo! Nu ţi-a fost şucar/ Să bagi mâna-n buzunar?/ Cum putut-ai să te-nduri/ Să mă-nşeli şi să mă furi?/ C-am spoit un an tingiri/ Pe la feţele subţiri,/ Şi-am trăit prin mahala/ Doar cu praz şi ciulama,/ Ca să-ţi cumpăr ţie, ţie/ Rochie de cununie, / Să-ţi fac degetu-nflorat/ C-o piatră de matostat./ Şi tu, uite cum te ţâi/ De cuvântul ăl dintâi!/ Bine, dragă, îţi mersi!"
(Va urma)
