Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Semidistanţa stilistică, democraţia limbajului, reportajul propriei morţi
Parodia la Eugen Frunză este iarăşi o izbândă genială asupra epocii şi a textelor ei de celebrare a luptei de clasă. Nu poate scăpa unui cititor de azi otrava cu care Sorescu tratează omizile timpului său. Versurile par coborâte dintr-un coşmar.
Eugen Frunză
Nu ne temem
Unor omizi din satul Derdeluş
Care ameninţau să distrugă recolta de
Pe 25 ha de pomi fructiferi, fiind dârz
Distruse cu substanţe chimice.
Omizi, voi ultimi luciferi,
Cu peri băloşi pe trupul hâd,
V-aud prin pomii fructiferi,
Croncănitoare ca şi ieri,
Cum paşteţi frunza, cât de cât.
Aud: parcă se zbate bolta
în insomnii cu ochii vineţi,
Şi o cuprinde dârz revolta,
Şi geme lung-prelung recolta
Pe care vreţi s-o compromiteţi.
Gândiţi cu tigva voastră mică:
"Să ne distrugă nu-s speranţe".
Aflaţi însă că nu ni-i frică,
Şi mai aflaţi că la adică
Există chimice substanţe.
Gândiţi cu ale voastre tigve:
"Noi suntem multe ca un roi".
Omizi, am înfruntat noi litve
Şi le-a cântat prin veac molitve,
Şi-acum o să fugim de voi?
Nu! Nu se lasă o avere
Sub laba voastră cea pătată
Căci dragi ni-s ale noastre mere,
Şi dragi ni-s ale noastre pere,
Cum nu ne-aţi fost voi niciodată!
Noi ţânduri, ca pe-o cărămidă,
Vom face haita cea vicleană
Marş înapoi în crisalidă!
S-o afle orişice omidă,
Şi însăşi neagra coţofană!
Superbe oximoroanele din parodia la Baconsky, "Într-un întuneric cu agatârşi, câteodată e beautiful". Sau "Cum îşi croiau tracii pantalonii". Parodia la Gr. Alexandrescu, "Boul şi viţelul", e mai nebună decât originalul. Nici nu se ştie, la o grabă, cine a scris primul fabula, Alexandrescu sau Sorescu, mai ales că Dumnezeu l-a şi pedepsit pe poetul din veacul al XX-lea: cetăţeanul Sorescu a locuit pe Strada Alexandrescu.
Tinerilor poeţi din acea vreme, în frunte cu Nichita, Sorescu le consacră parodii de încurajare, cu toate criticile caricaturizate ale perioadei. Poezia concretului, la modă un timp, îşi are reprezentările ei ridicole în parodii cuceritoare, ca şi poezia zgrunţuroasă, ca şi poezia modernistă, a tehnologiilor băgate cu de-a sila în text. Marii uitaţi nu sunt uitaţi nici ei. Fără îndoială însă, un poet (de altfel remarcabil şi om generos), Niculaie Stoian, deşi astăzi trecut nedrept în uitare, poate fi regăsit, cât de cât, în extraordinara parodie pe care i-a consacrat-o Sorescu. Iată acest "ţâşnet"!
Maestrului cizmar Dobrilă Tudose,
Cel care mi-a bătut primul blacheu
La pantof, când împlineam 15 ani.
Stam într-un picior în faţa ta
Mângâiam pingeaua mea bălae...
Şi ciocanul parcă îmi cânta:
"Durigaş-ai - frate Niculae?"
Câte nu îi vin, e cert, în minte
Omului când gata e de zbor?
Multe îmi treceau pe dinainte
Cum stăteam aşa într-un picior.
Tălpile crăpate-or să domnească
În pantofii noi cum e cureaua...
Dar un gând începe să-ncolţească:
Fraţilor, dar merit eu pingeaua?
Ce-am făcut eu până acum cu har
- Pun problema-n faţa orişicui -
Ca să vină, iată, un cizmar
La pingeaua mea să bată-un cui?
Cunoscând de mic un unic sens,
Am zvâcnit din brazdă categoric
Cine n-a citit de mine-un vers
Poate să mă-njure aprioric!
...Azi descalţ a câmpului opincă
şi nojiţa dealului o las...
Coada vacii, ca o horodincă,
Este tuiul meu către Parnas.
Inima-şi înalţă vâlvătaia
Plec din satul meu ca o solie.
- Pune fier mai mult pe talpa aia:
Lung e drumul pân' la poezie!
Cine ar crede, spre exemplu, că autorul versurilor parodiate de Sorescu, "Tuciul babei, ros de salamastră/ s-au deschis tambuchiuri... ca o tiugă / veliera a ieşit din dană / nu mai vezi rujarii pe teugă...", este nu altul decât regretatul George Dan, tatăl lui Dan Matei Agathon, contemporanul nostru spiritual şi dinamic. Iar când, într-o parodie la Veronica Porumbacu, apar versuri ca "doi-trei oameni / şi o conductă obişnuită - / am putea s-o numim chiar/ ţeavă, / căci nu are un diametru prea mare", ne putem aştepta să apară şi distihul "fătul meu aerian, dragul mamii gaz metan".
Tot astfel, într-o atmosferă de feerie contrafăcută şi de imagini preţios-ridicole, Sorescu n-o iartă pe valoroasa poetă care e Nina Cassian şi-i îngroaşă laturi ale unei părţi a creaţiei, scriind:
Ce ne mai trebuie
Aninaţi-le deci la gât, o dată cu îmbrăţişarea voastră răcoroasă
Acea fâşie de cometă numită cravată,
Şi chiar dacă n-aveţi de gând să-i cumpăraţi soţului vostru
pantofi,
Întrebaţi-l din când în când, ca-ntr-o doară:
"Ce număr porţi la gamba ta scumpă, iubitule?"
Da, să ne facem unii altora daruri,
Asta e încă o treaptă urcată.
Numai fiarele nu-şi dăruiesc niciodată
Suveniruri.
Să mergem până acolo încât,
Ajungând la prietenul nostru, să-i spunem (simplu, frumos):
"Ţi-am adus un frigider. Unde să-l pun?"
Capacitatea lui Sorescu de a simula stilul altora putea să-l mulţumească şi să-l fixeze ca un fenomen secund, de ecou şi cenzură estetică, în economia unei generaţii care avea nevoie şi de circ. Dar Sorescu a trecut fulgerător prin rangul de al doilea Topârceanu, ce şi-a urmat vocaţia creatoare profundă, aceea de scriitor original şi complex, al ţării lui şi-al lumii, şi a devenit primul Sorescu. La un an după această ghirlandă de hohote de râs, Sorescu intră în literatura română cu volumul "Poeme" (1965), volum care luminează cald, ca un lampadar străvechi descoperit în pod, penumbra dogmei aflate la putere: "am zărit lumină pe pământ, / şi m-am născut şi eu / să văd ce mai faceţi". Umorul nu-l părăseşte pe uscăţivul poet, parcă lucrat de sculptorul Giacometti. La patru pagini de primul text, brusc, o poezie genială, un refuz al lumii şi al restului lumii, o sfidare incredibilă, în plină epocă de entuziasm găunos!
Melcul
Melcul şi-a astupat bine ochii
Cu ceară,
Şi-a pus capul în piept
Şi priveşte fix
În el.
Deasupra lui
E cochilia -
Opera sa perfectă
De care-i e silă -
În jurul cochiliei
E lumea,
Restul lumii,
Dispusă încolo şi-ncoace,
După anumite legi
De care-i e silă -
Şi-n centrul acestei
Sile universale
Se află el -
Melcul,
De care-i e silă -
Şi-n centrul acestei
Sile universale
Se află el -
Melcul,
De care-i e silă.
Toată această silă fără sfârşit, toată această silă concentrică, mai-mult-decât-greaţa, toată această silă vine să lucreze împotriva sistemului osificat, ca o bombă atomică, în doze mici, înşelătoare. Reacţionează cenzura. Se sesizează organele. Sorescu e salvat de simplitatea răcoroasă a limbajului său, despre care însuşi afirmă: "Mi-am înseninat gândurile / până când au început să se vadă / în ele / munţii".
Va urma
