Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (58)

Marin Sorescu - Semidistanţa stilistică, democraţia limbajului, reportajul propriei morţi

Destule pagini din Sorescu par transcrieri precipitate ale unor pagini din Cioran. Toată viaţa lui, bardul din Bulzeşti ne-a indus pe toţi în eroare, cu aparenta sa neimplicare în viaţă şi în operă. El a ascuns cu tragică dibăcie emotivitatea sa care avea să-l devoreze, hipertrofiind, prin pură oglindire halucinată, toate evenimentele vieţii autorului. Sorescu râdea mânzeşte. Sorescu respingea prin râs tragedia. Sorescu se apăra de radioactivitatea zvonisticii şi a umilinţelor care-l atacau, cu autoironie.

Dar în el, toate relele au intrat şi au lucrat. Moartea lui Sorescu este la fel de absurdă precum a fost stingerea unui adolescent ca Nicolae Labiş. Stilul de viaţă a lui Sorescu ne înşela. Superficialităţii noastre el îi apărea ca un belfer, care n-are nici copii, nici griji. Dedicată lui şi iubindu-l, poate prea strâns şi prea sufocant, soţia lui, Virginia, construise, din câştigurile semnificative ale lui Marin, un adevărat rai în strada Grigore Alexandrescu, în casa boierească de oraş, cumpărată de Marin, tot cu discreţie, încă de pe vremea când puţini aveau puterea să cumpere case.

Aici mi se pare necesar să precizez că, după ce am aflat, cu dificultate, că aia e casa lui Marin, m-am luat după acest înaintemergător al meu şi, cu voinţa încăpăţânată a tatălui meu, învăţătorul Constantin Păunescu - Dumnezeu să-l ierte! ? am început să mă preocup să am şi eu o casă a mea. Cum petreceam, în tinereţea mare, multe nopţi împreună, la mine sau la el, Marin nu s-a putut abţine o dată şi mi-a arătat că şi-a cumpărat şi maşină. Cred că era un Opel. Atât mi-a trebuit. Nu m-am lăsat până nu mi-am luat automobil. E drept, Moskvici.

Ce n-am putut face, deşi Marin făcea, era să pictez. Virginia îi construise în pod un atelier de pictură. Sorescu avea un talent real şi pentru plastică. Şi eu am avut, dar în copii, Ioana şi Andrei. La Soreşti în casă se întâmpla mereu ceva care depăşea marginile obişnuitului, ale legalului, ale limpezimii. Parcă se petrecea o tandră conspiraţie, la care dădeau să participe, ori participau, ori nu, pioni însemnaţi ai tablei de şah publice, aşa cum printre ei trebuie să fi fost şi delatorii de serviciu. Moldoveanca de Virginia rotunjea colţurile care s-ar fi putut răni între ele. Dar impresia de eteroclit şi de subversiv nu putea scăpa, nici măcar eventualilor regizori ai piesei, din moment ce nu ne scăpa nouă, diletanţilor.

Şi, totuşi, poezia rămânea lumina cea mai răspândită în casa fără copii a Virginiei şi a lui Marin Sorescu. Necazurile nu ocoleau viaţa poetului. Când a pornit să ridice casa lui de la ţară, de la Bulzeşti, cu sentimentul ţăranului care trebuie să lase ceva în urma lui, chiar dacă n-are cui, Marin a venit la mine să mă întrebe dacă am să-i împrumut nişte bani. N-aveam. Dar am dat zvon printre cunoscuţi şi i-am făcut rost, să aibă Marin cât de cât, ca să nu-i rămână visul neîmplinit. La un an, un an şi mai bine, Marin mi-a mărturisit că a reuşit să dea banii înapoi lui Gigi Constantinescu şi că e fericit. Casa există.

Mi-aminteam câteodată, cu umor, de serile de la Cenaclul "Labiş", unde Eugen Barbu ne ţinea în frâu şi ne dădea drumul, de parcă eram nişte cai de curse pe care paria succesiv: "Gata, acum v-a făcut praf Alexandru, sunteţi terminaţi, aţi ascultat minunea lui, Oedip!". "Ori vă lăsaţi, ori vă apucaţi." "Gata, Sorescu v-a făcut de petrecanie, s-a terminat cu voi, apucaţi-vă de altceva. Aţi auzit ce Eminescu a scris?" "Gata, Păunescu v-a distrus, mergeţi la oi, v-a terminat cu capodopera lui, Domnul Tudor, gata, pe aici nu se trece!"

Fuseserăm copiii lui Eugen Barbu în realitatea literară, dar ne despărţiserăm într-un timp, fiecare, de el. De câte ori însă ne apucam să-l bârfim, Sorescu, Alexandru, Nichita, Gabriela, Constanţa, eu, ni se făcea infinit de drag de el şi-i recunoşteam excepţionala contribuţie la dezgheţul literaturii române de la începutul anilor '60. Acolo renăscuse, după cum spuneam anterior, Parlamentul României. Acolo ne băteam fiecare cu fiecare şi toţi cu toţi şi fiecare cu toţi: Ion Gheorghe, Valeriu Oişteanu, Romulus Vulpescu, Ioan Alexandru, Sânziana Pop, Marin Sorescu, Ion Dodu Bălan, Niculae Stoian, Gheorghe Achiţei, Mihai Negulescu, Nichita Stănescu, Vintilă Ivănceanu, Dumitru Ţepeneag, Iulian Neacşu. La acest cenaclu i-am adus, după un drum al meu la Cluj, pe Augustin Buzura şi pe Gheorghe Pituţ.

Aici l-am cunoscut pe remarcabilul literat şi om de cetate, Aurel Stoicanu (tatăl cântăreţului, poetului şi traducătorului de mai târziu, Horia Stoicanu) şi pe atâţia alţi opoziţionişti care-şi spuneau năduful literar, spre a se auzi şi cel existenţial. Sorescu n-a ieşit niciodată cu pieptul în faţă şi nici nu s-a expus, prin propriu entuziasm, răzbunării celorlalţi. El a fost rezervat ca un comic economicos care nu râde niciodată la propriile lui bancuri, dar îi face pe ceilalţi să moară de râs. La scurtă vreme după publicarea piesei "Iona", geniala parabolă a lui Sorescu, privitoare la societatea socialistă, din burta căreia nu se mai putea ieşi, Vladimir Streinu, convertit subtil la literatura luminoasă a socialismului, îl certa frăţeşte şi solidar pe Sorescu, cel care, înaintând prin burta chitului, nu mai vedea ieşirea şi spunea în finalul articolului său din Luceafărul, la care revista fusese obligată, ca să pară că-şi face autocritica, pentru publicarea nesăbuită a piesei: "Invers, Marine, invers!".

Bătrânul critic, de câţiva ani sosit din puşcărie, nu putea fi însă ascultat de Marin, care, de la ultimul amănunt al scrierilor sale şi până la pledoaria lor fundamentală, era copleşit, era dominat, era purtat prin lume de harul libertăţii. Nu întâmplător, nu gratuit, nu complezent am scris la moartea lui Marin: "Se face teribil de frig /în literatura română".
Ca studiu fundamental dedicat poetului, prefaţa lui Eugen Simion la ediţia de "Opere", scoasă de Academia Română la Univers Enciclopedic în 2002, face trei lucruri importante pentru Sorescu şi pentru cultura naţională. Face ordine în opera lui Marin, face lumină în opera lui Marin şi face dreptate unui scriitor pe care Adrian Păunescu e primul care l-a numit: geniu.

Natură profund creatoare, el însuşi. Eugen Simion observă un fapt paradoxal: Marin Sorescu începe să scrie "La lilieci" nu la Bucureşti, nu la Craiova, nu la Sinaia, nu la Dorna, nu la Borşa, nu la Neptun, nu la Bulzeşti, ci la Iowa City, în Statele Unite ale Americii.

În ordine literară, avem de-a face cu un roman cel puţin la fel de important ca şi "Ţiganiada" lui Ion Budai Deleanu.
În ordine morală, "La lilieci" este pământul pe care şi l-a recâştigat, prin nostalgie, omul care ajunsese aproape de lună.
În ordine politică, această carte despre mitologia ţărănească din Oltenia este un răspuns genial şi încăpăţânat la provocările colectivizării şi globalizării.

(Va urma)