Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu ştiu de ce mi se părea, în timpul vizitei la Moscova, că-mi este cenzurată numai libertatea politică. Bucuria de a-mi plăcea o femeie sau alta nu mă gândeam că intră în preocupările KGB. Şi nici nu am confirmarea matematică, peste timp, că aşa a fost. Pe Miron îl amuza felul meu deschis de a aborda femeia sovietică oriunde o întâlneam şi-mi plăcea.
Astfel, într-o staţie de autobuz am văzut o blondă răpitoare care ducea în braţe un violoncel. Imaginaţia mea de poet încă nerulat în ciudăţeniile existenţiale a vibrat adânc. Am plecat de lângă Miron cu care mă plimbam şi, într-un gest de excelenţă fizică, i-am smuls fetei violoncelul din braţe şi am poftit-o să ne însoţească. Amestecat, cu puţina mea limbă rusă, cu tresăriri în engleză, cu gesturi bogate, cu ajutorul francofilului M.R.P., am invitat-o pe cea care avea să se dovedească a fi studentă la Conservator, Ana Valeeva, să ne însoţească la hotel. "Nu, nu, nu, a zis ea, nici vorbă. N-avem voie să intrăm cu străini în hoteluri." La care M.R.P. şi-a reluat discursul din cameră: "Bine, dragă, dar noi suntem fraţii tăi din lagărul socialist. Ce delict ai comite dacă ai merge cu Adrian? Căci Adrian e un poet talentat al noii generaţii din România".
Curiozitatea violoncelistei a sporit, după ce a auzit aceste informaţii care mai încălzeau atmosfera. Ea înţelegea că nu sunt un afacerist olandez sau un pescuitor german de victime sovietice. Pe atunci era greu, era apăsător să fii neamţ în URSS. Aşa că vestea că nu sunt decât un poet român o liniştea. Dar nu destul ca să vină cu noi la hotel. Am bâiguit ceva nume de locuri din oraş unde ne-am fi putut întâlni data viitoare, cum ar fi, de pildă, marele magazin moscovit din acea vreme ŢUM sau GUM. Dar până la urmă tot la hotel am hotărât să vină ea singură şi, dacă o întreabă portarii, să spună că merge la Baltazar şi la Regman, undeva într-o cameră vecină.
Am aşteptat-o febril pe fata cu violoncelul, la un moment dat, uitându-mă din holul mare al hotelului la oamenii de pe stradă, am avut senzaţia că a venit. Avea aceeaşi culoare de măr ionatan în obraji, strângea la piept divinul instrument mai mare decât ea, a dat să intre, i-a văzut pe cei doi cerberi care stăteau de-o parte şi de alta a uşii mari, în faţa hotelului, şi ţineau mâinile la spate, dar n-a îndrăznit. Poate s-a pierdut o mare iubire, în acea zi în care M.R.P. se amuza de disperarea cu care o aşteptasem şi nu mai venea. Şi n-a mai venit niciodată. De atunci au trecut vârstele peste toţi. Şi peste ea, şi peste mine.
În unele nopţi de iarnă, parcă printr-un circuit paradoxal al memoriei, ascult Siciliana lui Nottara, îmi închipui că sunetele ei însângerează ninsoarea pe care o ating şi vreau să mă conving că aşa ceva ar fi cântat la violoncel Ana Valeeva dacă am fi avut o după-amiază de tihnă şi ea s-ar fi milostivit de noi, afonii, şi ne-ar fi salvat prin muzica ei.
Zilele pe care le-am mai petrecut la Moscova au intrat în circuitul de rutină al protocolului. Mi s-a dat o masă cu mult peşte, icre negre şi roşii, cu votcă scoasă de la refrigerator, cu scurte cuvântări formale (M.R.P. delegându-l pe Camil Baltazar să vorbească în numele delegaţiei române), cu discuţii despre vreme şi cu întrebarea obsesivă a lui Miron: Dragă, aţi dat de Daniil şi de Sineavski? Ce program au? Când ne putem vedea cu ei? Apoi toasturi. Hohote uscate de râs, pălăvrăgeli despre dezvoltarea relaţiilor dintre cele două uniuni de creaţie şi anunţul gazdelor în legătură cu programul nostru în continuare. Peste două zile urma să urcăm în trenul de Leningrad pe linia dreaptă care lega Moscova şi Leningradul.
Maximum de glume ce se puteau spune atunci la Moscova era că linia e dreaptă-dreaptă, după cum a proiectat-o Stalin, ce le arăta celor care urmau s-o construiască traseul, pe hartă, dar că, ţinând degetul la mijlocul foii, creionul a fost obligat să înregistreze bucla determinată de felul cum ţinea Stalin degetul şi deci în plină linie dreaptă, conform proiectului aprobat de Vissarionovici, se făcea un ocol inexplicabil şi se revenea la aceeaşi liniaritate. Hă, hă, hă!, am râs cu toţii. Foarte bune icrele, foarte bune conservele de peşte oceanic. Da, flota noastră lucrează din plin, gastronomia rusă şi gastronomia republicilor sovietice reprezintă un tezaur de reţete culinare. M.R.P. se cocoşase pe farfuria lui. N-avea chef s-o ia de la început cu nişte funcţionari neînsemnaţi ai administraţiei culturale, deşi, într-un târziu, a mai întrebat o dată şi de drumul către satul lui Maiakovski din Gruzia, unde avea el informaţia că s-ar fi petrecut nişte revolte populare. Dar cine să i-o confirme? Drumul într-acolo era rupt de nişte ploi violente, după cum ni se mai spusese.
Ne-am despărţit de Emil Loteanu, ca de un poet român exilat, deşi nici măcar în aer liber el n-a îndrăznit să ne spună adevărul despre drama sa. Târziu, după trei decenii, la Bucureşti, la mine în casă, Loteanu şi-a deschis sufletul. Mi s-a părut atunci şi, cu atât mai mult, mi se pare acum că trebuie să fie greu, cel mai greu, pentru un om să-şi suporte conştiinţa şi să nu aibă dreptul de a o mărturisi şi celorlalţi. Dar Siberia îi pândea pe cei de dincolo de Prut şi până hăt în Extremul Orient, din fiecare colţ inofensiv al realităţii. Prea se murise pentru Basarabia şi pentru cauza românească, în Basarabia şi dincolo de Basarabia şi Bucovina, ca intelectualii noilor generaţii să se expună gulagului, înainte de a avea măcar iluzia că-l pot răpune.
Dar marele artist care a fost - Dumnezeu să-l ierte! - Emil Loteanu a ştiut să nu plece dator pe lumea cealaltă. Filmele lui geniale, şi nu mă refer aici numai la "Şatra", dar "Ultima lună de toamnă", vor sta mărturie oricând despre tragedia unui popor prizonier. Că n-avea Loteanu chef să converseze cu oricine despre nenorocirea poporului său era treaba lui. Opera lui cinematografică este impecabilă. Fotografia pe care am făcut-o împreună, în casa mea, către sfârşitul veacului al XX-lea, când m-a vizitat ca pe un frate care-i eram cu adevărat, ne prezintă umăr lângă umăr, frunte lângă frunte, în faţa genialului tablou al lui Sabin Bălaşa Naşterea poporului român. Cândva, la mijlocul deceniului al VII-lea al veacului trecut, nimic nu-mi dădea voie să sper că aşa ceva va fi posibil. Îmi era suficient că un român adevărat din această lume nu ne lasă singuri în capitala imperială Moscova.
Plecam spre Leningrad cu un tren modern, deşi oarecum rigid în detalii. Gustam eleganţa de tip sovietic. Oamenii aceştia, de care mă apropiasem cu sfială şi neîncredere şi care se dovedeau atât de bogaţi spiritual, ştiau să-şi îngrijească faţada. Trenul Moscova - Leningrad era o vitrină a întregii Uniunii Sovietice. Nu înseamnă că toate trenurile care plecau spre capitalele republicilor sovietice erau de aceeaşi calitate. Complexul Leningrad (Petrograd, Sankt Petersburg) circula liber prin Moscova. Era măreaţă capitala Uniunii Sovietice, dar Leningradul se aşezase pe o altă orbită a luminii, a gloriei şi a civilizaţiei. Ore în şir, după ce ajunsesem la Leningrad, am mers cu mâna stângă ridicată în dreptul ochilor de atâta lumină.
(Va urma)
