Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu

Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (12)

• 20 august 1986, în Ardeal
Alienări
În toate localităţile prin care am trecut se fac pregătiri pentru sărbătoarea naţională oficială a României, de la 23 august. A.P. a privit, întotdeauna, cu mare reţinere, această zi, aleasă în mod arbitrar, drept cel mai important eveniment al istoriei ţării. Comentează cu ironie: „Adevărata zi naţională e 1 Decembrie. Pe 23 august ce sărbă­torim? Un mare act de istorie este să aduni toate provinciile istorice într-un singur stat, cum s-a întâmplat la 1 Decembrie 1918, nu să-l arestezi pe mareşalul Antonescu într-un birou, să laşi ţara fără conducător, predându-l ruşilor! Cu atât mai mult cu cât trădarea a fost desăvârşită de un rege, care avea să abdice la prima ameninţare a lui Stalin şi să plece din ţară”.

• 24 august 1986, Năsăud-Moisei-Bogdan Vodă
Minciuni şi batjocură la Moisei
Intrarea în toamnă îl predispune întotdeauna pe tata la poezie. Când ziua începe să cadă, iar soarele e tot mai roşu, A.P. ne spune: „Drumul acesta, dacă ar fi ultimul, n-ai avea de ce să te plângi la viaţă... În fiecare an, toamna vine tot mai repede, pentru fiecare dintre noi.” La monumentul de la Moisei, pe plăcuţă, scrie că acolo au fost ucişi români de soldaţi maghiari şi nemţi. Împărţirea vinovăţiei, prin aducerea nemţilor pe picior de egalitate cu horthyştii, este, în viziunea lui A.P., „darul nostru istoric de a ne da singuri picioare în fund. Sigur că nu trebuie să-i provocăm pe fraţii noştri maghiari, amintindu-le mereu că strămoşi de-ai lor au ucis români şi vrajba să nu se mai termine niciodată, dar adevărul istoric e unul şi nu poate fi murdărit cu asemenea minciuni. La Moisei, criminalii au fost horthyştii, şi nu nemţii”.

Nici monumentul în sine nu e o reuşită artistică de primă mână. Dimpotrivă. „Monumentul ăsta şi-a trăit traiul. Gata! Altul!”, concluzionează A.P. Autorul lui, Dumnezeu să-l ierte, Vida Geza, nici nu putea să creeze, inspirat şi împătimit de soarta neamului, un mare monument al românismului însânge­rat şi al demascării crimelor maghiarilor horthyşti, din simplul motiv că el însuşi era ungur. Dar nici românii nu se omoară cu respectul faţă de valorile naţionale. În interiorul grupului sta­tuar sunt urme, încă fumegânde, ale grătarelor de campanie. Ce şi-or fi zis turiştii înfometaţi: „Hai la un friptan, în monumentul de la Moisei”. Aceasta în cazul că ştiau unde se află.

• 27 august 1986, Cluj-Ciucea-Oradea-Băile Felix
O întâlnire cu Ion Aurel Stoica. Stimulentul replicilor deştepte
Escală la Cluj. A.P. îi spune vechiului său prieten Ion Aurel Stoica: „Ca să-ţi dai seama cât ţin la tine, află că, atunci când îţi vorbesc, mă simt mai deştept, am chef să emit idei inteligente. Cu puţini oameni mi se întâmplă asta, într-o asemenea măsură. De exemplu, cu Octavian Paler”. Apoi, A.P. şi I.A.S. vorbesc despre cearta dintre Şerban Cioculescu şi Mitzura Arghezi. Tata consideră că doamna Mitzura avea dreptate să apere memoria tatălui său. Urmăresc dialogul şi notez în conti­nuare:

Statui de o zi
A.P.: „La noi, nici o statuie nu durează mai mult de o zi. La francezi, respectul pentru valori este mult mai mare. Au, ce-i drept, nu ştiu câte topuri cotidiene, dar nu se ating, de exemplu, de Victor Hugo. Îl respectă şi, de la el încolo, discută orice despre scriitorii noi”.
„Nicolae Manolescu ar trebui, din când în când, să mai şi citească unele din cărţile pe care le critică atât de inteligent”.
„Eu, într-adevăr, sunt un partizan, dar sunt cu activiştii de popor, nu cu activiştii de Partid”.

Referinţe critice de la Eugen Barbu şi Gheorghe Grigurcu
Vine vorba despre grupajul de referinţe critice de la sfârşitul cărţii lui A.P. „Manifest pentru mileniul trei – volumul 2”, apărută în această vară. Ion Aurel Stoica e surprins că A.P. l-a aşezat în carte, între cei care au semnat, de-a lungul vremii, analize ale poeziei păunesciene, şi pe Gheorghe Grigurcu, care s-a ilustrat, un car de vreme, mai ales, prin injurie. Tata răspunde: „Aurele, crezi că l-aş fi pus eu pe Grigurcu, dacă nu trăiam un exces de ge­nerozitate? Ştii că îl detest profund, ca pe orice mizerie. Dar Doina Uricariu, femeia minunată care mi-a redactat cartea, a ales rândurile lui Grigurcu, le-a pus în carte şi mi-am spus că asta e, hai să-i fac redactorului meu de carte o plăcere. Şi în 1978, am păţit ceva asemănător. Vorbisem, demult, cu Eugen Barbu, care ţinea neapărat să îmi facă prefaţa la antologia din colecţia «Biblioteca pentru toţi», «Poezii de până azi». Mi-a spus că vrea să facă un portret adevărat al meu, ca într-o ediţie definitivă, că prea multe s-au spus neadevărate, despre mine. Şi era – nu? – o carte cu un tiraj enorm, record mondial la poezie, peste 150.000 de exemplare, o ediţie populară, cu tot ce era reprezentativ pentru poezia mea, după 15 ani de tipărit cărţi. Şi ce mi-a făcut maestrul Barbu? A scris, în prefaţa aia, câteva minciuni, despre care şi el ştia că sunt minciuni. Că aş fi venit eu, în tenişi şi cu basc, la Bucureşti, de la Bârca, unde păzeam oile!? Şi alte aiureli din astea. Ştia foarte bine că, deşi am trăit la ţară, eu am păzit via şi nu oile. Şi că, în nici un caz, nu am venit în Bucureşti aşa, dintr-odată, cu basc şi în tenişi, să mă vadă Eugen Barbu, care atunci conducea, strălucit, Cenaclul Luceafărul, unde s-au lansat atâţia poeţi de mare valoare. I-am şi spus: Dom’ Barbu, aţi scris în prefaţa asta nişte enormităţi. Dar am lăsat textul, aşa cum a fost, şi aşa a apărut! Pentru că, dacă un mare scriitor a scris nişte minciuni, el şi-a riscat, cu bună ştiinţă, prestigiul şi credibilitatea”

Păcate burghezo-moşiereşti
În drum spre Oradea oprim la Ciucea, la Casa Memorială Octavian Goga. Femeia care îndeplineşte rolul de ghid, în uriaşa curte şi în palat, fuge. Paznicul ne dă drumul înăuntru şi ne spune că femeia a luat-o în goană, pentru că ei auziseră, pe la Ciucea, că Adrian Păunescu a murit, de anul trecut, şi nu rezistă să vadă în faţă stafii. Remarcând dimensiunea cu mult mai mare a Casei Goga, faţă de Casa Memorială Coşbuc, unde abia am fost, tata zice că e mare minune că tovarăşii n-au trecut pe aicea să hotărască rapid că ar trebui repede redat agriculturii domeniul lui Goga. Arătând spre palat, A.P. i se adresează Sorinei Haşigan, cu voce foarte puternică, să auzim şi noi, cei mai mari, poanta, ca adevăraţi destinatari:
„Uite-te acolo, în coliba aia (e un palat în toată regula), i-a dat voie regimul burghezo-moşieresc lui Goga să trăiască. Şi, aş zice eu, unui scriitor îi era mai uşor să fie «eternul poet al pătimirii noastre», din siguranţa locului de aici, în care trăia.”

Mergem la mormântul lui Goga. Cizelat, ani şi ani de zile, continuu, pentru desăvârşirea artistică, locul pare desprins dintr-un edificiu oriental, acoperit cu mozaicuri.
Tata glumeşte: „Cu un astfel de mormânt, să tot vrei să fii mort”.
În aceeaşi curte, dacă poate fi numită curte moşia de munte în care ne aflăm, vizităm şi casa poetului Ady Endre, prieten de o viaţă cu Goga, atât de apropiat, încât umbrele lor s-au întretăiat aici. Măreţia şi liniştea pe care le răspândesc toate elementele peisajului de la Ciucea ne fac să ne simţim călători prin literatura lui Goga.

Aproape de ieşire, A.P. se mai întoarce o dată, priveşte şi, fără să trădeze tonul ironic cu care urmează să ne surprindă, spune: „uitaţi-vă în ce hal îşi ţinea poeţii regimul burghezo-moşieresc, ... mama lor de nemernici, care chinuiau intelectualii!” A.P. se mi­nunează cum de a mai rămas în picioare lăcaşul, cunoscut fiind faptul că, multă vreme, Goga a fost catalogat drept un reacţionar notoriu.
Între Oradea şi Felix, o nouă maşină cu număr mic se ţine scai de noi. E maşina Floricăi Zaha, cântăreaţa de muzică populară, şi a soţului ei, care s-au luat după noi, spre a ne saluta. Atât de mult ţin cei doi la tata, încât nu numai că îşi schimbă programul, însoţindu-ne până la Hhotelul „Termal” din Felix, deşi ne-am întâlnit întâmplător, dar ne ajută la instalarea în camere, la parcarea maşinilor şi ne dau şi telefonul de acasă, pentru orice nevoie: 991/12557.

(Va urma)