Viaţa şi moartea mielului pe plaiuri dobrogene

De la jertfa supremă a lui Iisus, creştinii nu mai au datoria de a jertfi vreun miel de Paşti, ci de a se împărtăşi din trupul (pâine) şi sângele (vin) Mielului Lui Dumnezeu. Totuşi, în obiceiurile lumii creştine, jertfirea mielului a rămas, el regăsindu-se cam pe fiecare masă de Paşti sub formă de drob, borş, friptură sau stufat, fiecare pregătindu-l după cum a pomenit.

Dobrogea îmbină mai multe obiceiuri în jurul mielului de Paşti, împletindu-le atât de bine, încât nici nu se mai ştie care de unde a pornit.

MIELUL GRECESC, LA PROŢAP, KOKOREŢII ŞI CURBAN
Grecii din comuna tulceană Izvoarele, o veche comunitate grecească, păstrează un obicei foarte asemănător cu cel relatat în Exod. După ce este sacrificat mielul cel fără de meteahnă, copiii sunt unşi cu sângele acestuia şi stâlpii casei asemenea, iar oasele şi copitele animalului sunt îngropate. Apoi se pregăteşte curbanul - miel umplut cu măruntaie tocate, verdeaţă şi grâu pisat care se bagă la cuptor acoperit de o cunună din viţă şi aluat nedospit. Deşi ritualul respectă porunca din Vechiul Testament de sărbătorire a Paştilor, deşi mielul este simbolul jertfei lui Iisus Hristos, grecii din Izvoarele fac acest ritual la 23 aprilie. De Sfântul Gheorghe. Aşa s-a moştenit, spune Nicolae Chirea, vicepreşedintele comunităţii elene din Constanţa. "Grecii fac mielul la proţap, de Paşti.

Cei care stau la curte fac în curte. Cei care n-au curte, în Vinerea Mare pleacă în insule şi sărbătoresc Paştile cu mare fast şi cu multă evlavie", îşi aminteşte acum, la cei 80 de ani, din vizitele făcute în ţara din care i se trage neamul, Eugnosia Dumitrescu (născută Iasonidis). "Bunicii mei făceau supă de miel acrită cu lămâie şi dreasă cu ou, Maghiritsa, dar după Înviere, dimineaţa, după ce se săvârşea şi liturghia de duminică. Şi mai făceau bunicii şi kokoreţii. Maţele de la miel se spălau bine, se împleteau şi se frigeau", îşi înnoadă bătrâna amintirile.

MIELUL LA ARMENI. STOMACUL - CAPAC
În Armenia, tradiţia era ca mielul să se sacrifice chiar în Duminica Paştilor, iar la masa pascală, spre seară, să se servească fript. Stomacul mielului era folosit drept capac pentru oala de unt, existând credinţa că din această cauză untul din oală nu se va săvârşi. De asemenea, în vechime exista tradiţia ca mielul să fie sacrificat în curtea bisericii unde era şi pregătit, de altfel (în zilele noastre, armenii din Constanţa practică acest obicei doar la Madagh, Hramul Bisericii, de Sfânta Maria).

"Bunicul tăia mielul", îşi aminteşte Sarchis Ovanesian, armean din Constanţa. "Tata era mai milos, prefera să-l cumpere gata tăiat. După ce-a murit bunicul, a preluat bunica sarcina de a duce mielul la tăiere într-o curte de pe lângă Piaţa Griviţei. De gătit se făcea tot aşa, stufat, friptură, borş, drob. Maţele se păstrau pentru ghiudem.

E turcesc, dar făceam şi noi. Ne-a plăcut", zâmbeşte el. "Eu am trăit într-o curte foarte cosmopolită. Eram trei familii de creştini: armeni, români şi macedoneni, şi una de musulmani - dar până şi ei înroşeau ouă de Paşti şi făceau cozonoac. Pentru copii. Doar că nu spuneau «Hristos a-nviat!». Era şi un bun moment de schimbat reţete. Ţin minte că, într-un an, bunicul a făcut mielul după cum aveam să citesc uimit câţiva ani mai târziu în «Ciocoii vechi şi noi». Parcă-l şi vedeam pe bunicul cum pregătea mielul răsucindu-şi din timp în timp mustaţa.

L-a tăiat întâi pe burtă şi a scos maţele din el. O parte din organe le-a spălat şi le-a băgat la loc. A băgat şi caşcaval şi unt de caşcaval (ne aducea Gula de la căşărie), a băgat inclusiv sarmale, mămăligă, măsline, cartofi..., l-a cusut cu sârmă şi l-a îngropat în jar, în curte. L-a băgat aşa, îmblănit. Tata a legat mielul cu o sârmă de picior - ştiu că bodogănea mama că i-a tăiat sârma de rufe - ca să-l poată trage afară când era gata. Dar până atunci s-au aşezat la măsuţa pliantă din curte şi, la îndemnul lui bunicu', îşi mai puneau câte o mastică.




După fiecare gură, bătrânu' îşi mai aranja puţin mustaţa cea cănită. La un moment dat, s-a auzit o bufnitură. Eu m-am speriat, dar îl văd pe bunicul că se ridică agale: «Acum e gata!». Pocnise animalul din jar. L-a tras de sârmă, l-au luat la periat cu măturica, l-au uns cu diverse chestii şi l-au învelit într-o pânză, «să-şi dea duhul». Acum era momentul pentru vin roşu la măsuţa pliantă. L-am mâncat cu toţii în curte, acolo."

MACEDONENII - DELICATESA DIN BORŞ
La Vadu, pe malul bălţii, nea Stere Măndilă, macedonean cu stare din Constanţa, ajută oile să fete de la ora 1:00 noaptea. De 12 ore. Zice că a aţipit vreo 20 de minute şi atunci i-au murit doi miei, "că, cu ciobanii ăştia...", dă omul din cap. În timp ce ne povesteşte, ajută un mieluţ behăitor să se prindă la ţâţa mumă-sii, că nu poate. E la primul supt. Fra'su, nerăbdător şi însetat, tremură pe lângă el. Oile cu doi miei intră la izolare în saivan, dar numai 2-3 zile, până se obişnuieşte mama cu mirosul puilor.

"Noi tăiem mielul în Sâmbăta Mare", spune el, "dar eu nu tai. Mi-e milă. Tatăl meu s-a lăsat şi el de tăiat acu', că are 86 de ani. A zis că are miei tăiaţi mai mulţi decât fire de păr în cap...". Lângă saivanul de oi e ţarcul caprelor, unde ieduţii sar de colo-colo, parc-ar fi pe arcuri. Când obosesc, se iau la împuns. "Iezii plâng ca şi copiii, nici nu poţi să-i tai", spune omul. El îi dă la export, vii. Pe ruta lui Hayssam. "În după-amiaza Sâmbetei Mari se pregăteşte şi carnea de miel."

Capul, coada şi maţele tocate la maşină se bagă la borş. De altfel, borşul îi şi place cel mai mult lui nea Stere. "Capul se scoate din borş şi se pune pe un platou în dimineaţa de Paşti, după slujbă. Este mâncat de bătrânii familiei", povesteşte cu mândrie nea Stere, în timp ce mă asigură ca ţeasta mielului e o delicatesă. Pieile jupuite sunt îndesate în nişte saci de rafie. "Trebuie să le duc pe baltă să le mănânce şacalii, că nu le mai cumpără nimeni. Nu se mai poartă."

LIPOVEAN CURAT LA TRUP ŞI SUFLET
La ruşii lipoveni din Dobrogea, "creştinul care sacrifică mielul de Paşti trebuie să fie curat, trupeşte şi sufleteşte", explică Magda Colesniuc, profesoară lipoveancă din Mangalia. "Mielul este tăiat astfel încât să sufere cât mai puţin, iar bucăţile mari se dau gospodinei, care le tranşează. Mâncarea tradiţională era tocăniţa cu carne de miel şi ciorba de miel. Dar s-a renunţat la tocăniţă şi se pregăteşte stufat sau friptură şi drob."

 

Batalul jertfit de Kurban Bairam
Mieii care scapă de cuţitul creştinilor la Paşti sunt sacrificaţi, ca batali, la Kurban Bairam, sărbătoare musulmană a credinţei, care comemorează în fiecare an gestul de sacrificiu al lui Abraham (Avraam, în Vechiul Testament). Pus să aleagă între propriul fiu şi iubirea
pentru Allah, el alege credinţa, iar Alah îl împiedică să-şi ducă la îndeplinire promisiunea - sacrificarea propriului fiu. La această sărbătoare, musulmanii mai înstăriţi trebuie să sacrifice un berbec, iar cel desemnat să taie animalul trebuie să fie un musulman curat la trup şi la suflet.

"În general, pielea şi capul animalului se dau celui care l-a tăiat, noi aşa facem", explică Erson Sadâc, "după care se taie în bucăţi de 2-3 kg, care se împachetează şi se dau familiilor nevoiaşe. În casă rămâne carne cât să faci mâncare în ziua respectivă - un fel de «pomana berbecului» -, bucăţi de carne şi organe la ceaun, ciorbă şi sarmale".