Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Personalitate plăcută şi interesantă, regizorul şi profesorul Savel Stiopul ne-a părăsit cu căteva zile in urmă, lăsănd lumea filmului romănesc mai săracă.
Pierdere - A dispărut un regizor special
Personalitate plăcută şi interesantă, regizorul şi profesorul Savel Stiopul ne-a părăsit cu căteva zile in urmă, lăsănd lumea filmului romănesc mai săracă.
Â
Pe lista celor dispăruţi anul acesta (2007, un an negru pentru lumea ar-tistică romănească) iată că s-a mai adăugat un nume. Cunoscut pentru filmele "Anotimpuri" (1963) şi "Falansterul" (1979), ambele selecţionate la Cannes, dar şi pentru o serie de pelicule poliţiste, a incetat din viaţă la 28 septembrie, la vărsta de 81 de ani, şi a fost inmormăntat in Cimitirul Armenesc din Capitală. Regizor de film şi teatru, scenarist, publicist, actor şi profesor, cunoscutul regizor a murit din cauza unei comoţii cerebrale. Savel Stiopul s-a născut la data de 15 mai 1926 la Cluj, dar a copilărit la Focşani şi a terminat cu brio cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Prin opera sa s-a detaşat mult de ceilalţi cineaşti romăni, realizănd multe filme de scurtmetraj, filme de ficţiune, regie de teatru şi televiziune. A fost şi profesor de regie şi de istoria filmului, dar şi autor de eseuri despre film.
Â
Citește pe Antena3.ro
MANIERÃ.... Arta cinematografică a reprezentat vocaţia şi pasiunea sa. A lucrat cu nenumăraţi actori de prestigiu ai scenei noastre, iar dintre filmele sale putem să amintim "Primăvara" (1954), "Amintirea unei artiste" (1957), "Aproape de soare" (1960), "Anotimpuri" (1963), "Ultima noapte a copilăriei" (un film cu totul remarcabil pentru vremurile in care a fost făcut, 1966), "Aventuri la Marea Neagră" (1972), "Agentul straniu" (1974), "Falansterul" (1979), "Muschetarii in vacanţă" (1984) şi "Proprietarii de stele" (2001). Dorinţa lui Savel Stiopul de a se exprima intr-o manieră nouă nu poate fi explicată uşor, filmele sale fiind cu totul speciale.
Â
FAŢETE. Pasiunea pentru regie a fost desăvărşită şi de pasiunea pentru scris. Savel Stiopul, prin cărţile sale, a surprins de fiecare dată publicul cu latura sa de ficţionar, puternic marcat de reflexele scenaristului. Iată ce ne spunea cu puţin timp in urmă, amintindu-şi de copilăria sa: "Sărbătorile erau episoadele de basm ale copilăriei mele. Fiind crescut sau mai bine zis ocrotit de patru femei, pentru că tatăl meu murise, aşteptam cu nerăbdare venirea mătuşii educatoare de la Brăila, tanti Ecaterina. In perioada anilor â30 in Focşaniul copilăriei mele existau trei cinematografe, iar mătuşa mea se răsfăţa ducăndu-mă pe mine, naiv şi increzător, la toate filmele programate săptămănal. Aşa s-a impămăntenit in mine un gust special pentru frumuseţea filmului. Pot să afirm, fără teama de a greşi in vreun fel, că pe atunci se făceau numai filme frumoase. Dacă ar fi să parcurgem lista filmelor remarcabile din istoria filmului astăzi, fără doar şi poate vom descoperi că am văzut atunci aproape toate filmele. Ele au venit toate la Focşani. Nu ştiu dacă aveau gust proprietarii sălilor sau dacă citeau revista Cinema a timpului, Cassvan, in acest fel focşănenii fiind conectaţi la pulsaţiile lumii artistice a acelor vremuri. Această revistă ajungea şi la mine acasă, iar eu, lungit pe canapea, sorbeam un şerbet făcut de bunica mea, şi o citeam din scoarţă in scoarţă. Eram un «iniţiat».
De Sărbători mă bucura cel mai tare faptul că nu mă duceam la şcoală. Deşi şcoala nu mi-a plăcut deloc, in afară de Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, pe care l-am absolvit cu brio, totuşi am luat note mari intotdeauna. Instituţia şcolară mă făcea să cred că-mi pierd vremea. Era un mediu social pe care il analizam cu plăcere. Stăteam in casă, tolănit la căldură şi citeam romane. Toate romanele care apăreau pentru oamenii mari mie imi plăceau, pentru că imi dădeau senzaţia că sunt la cinema. De Crăciun venea la bunica şi mama mea, care avea o farmacie la ţară, la Urecheşti. Intotdeauna işi lua căteva zile de vacanţă alături de mine. Erau pagini din romanul meu de dragoste maternă. Amintirile mele despre Crăciun reprezintă un festin al gustului rafinat al măncărurilor, al mirosurilor apetisante, pentru că bunica mea era armeancă şi gătea cu parfumurile specifice bucătăriei armeneşti. Am credinţa că, atăt timp căt aceste obiceiuri frumoase vor exista, romănii pot trăi cu speranţa intr-un trai cu adevărat decent şi imbelşugat. Imi amintesc cu nostalgie cum cel mai mult ne bucura faptul că aceste urări se puteau face şi la casele fetelor de vărsta noastră, pe care noi, băieţii, le simpatizam in ascuns. Le vedeam pentru căteva clipe doar pe trotuarul de vizavi, mereu in stoluri ciripitoare, dar de stat de vorbă cu ele... nu se cădea. Crăciunul era deci şi sărbătoarea recunoaşterii făţişe a simpatiei pe care peste ani aveam s-o intruchipez in primul episod din «Anotimpuri». Uzina de vise a inceputului de secol a incetat să mai funcţioneze; filmul nu mai este doar reverie, el face parte integrantă din viaţa noastră. Descoperind cinematograful, omul a găsit o nouă şansă de a se descoperi pe sine. Suntem bogaţi sufleteşte, avem ceva de comunicat, avem ceva de contribuit la frumosul vieţii". Acestea au fost cuvintele regretatului regizor, vorbe ce ar trebui să ne pună pe gănduri.
Soţia sa, artista Ana Ciobanu, ne-a dezvăluit durerea trecerii in nefiinţă a cunoscutului regizor şi faptul că dorinţa cea mai fierbinte a acestuia a fost ca publicul, colegii de breaslă să nu il uite niciodată. Filmele şi cărţile sale sunt cel mai bun obstacol in calea uitării. Drum bun in Lumină, maestre!
Â
,,In perioada anilor â30 in Focşaniul copilăriei mele existau trei cinematografe, iar mătuşa mea se răsfăţa ducăndu-mă pe mine, naiv şi increzător, la toate filmele programate săptămănal. Aşa s-a impămăntenit in mine un gust special pentru frumuseţea filmului"
Â
,,De Sărbători mă bucura cel mai tare faptul că nu mă duceam la şcoală. Deşi şcoala nu mi-a plăcut deloc, in afară de Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, pe care l-am absolvit cu brio, totuşi am luat note mari intotdeauna. Instituţia şcolară mă făcea să cred că-mi pierd vremea. Era un mediu social pe care il analizam cu plăcere"
Savel Stiopul
