"Vrem la război!"

PROVOCARE ● Cele trei femei-pilot aşteaptă să zboare pe avioane supersonice
Nu au mai mult de 24 de ani. Îşi pot spune însă cu mîndrie că reprezintă generaţia tînără a femeilor cu brevet de pilot-militar din România. Au pătruns cu seriozitate într-o lume a bărbaţilor, reuşind să supravieţuiască atît vieţii dure de cazarmă, dar mai ales mentalităţilor greşite. Nu au superstiţii şi nici temeri ascunse. Gîndul lor este să ajungă în teatre de război, la bordul celor mai sofisticate avioane de luptă.

PROVOCARE ● Cele trei femei-pilot aşteaptă să zboare pe avioane supersonice
Nu au mai mult de 24 de ani. Îşi pot spune însă cu mîndrie că reprezintă generaţia tînără a femeilor cu brevet de pilot-militar din România. Au pătruns cu seriozitate într-o lume a bărbaţilor, reuşind să supravieţuiască atît vieţii dure de cazarmă, dar mai ales mentalităţilor greşite. Nu au superstiţii şi nici temeri ascunse. Gîndul lor este să ajungă în teatre de război, la bordul celor mai sofisticate avioane de luptă.


Nu au visat niciodată că vor ajunge să brăzdeze aerul pînă aproape de nori şi nici că vor simţi mireasma libertăţii la mii de metri altitudine. Nu şi-au imaginat nici o clipă că mîinile lor vor putea struni păsările cu aripi de oţel, asemenea eroilor din filme. Poate doar atunci cînd, de-o şchioapă fiind, îşi puneau mîna streaşină la frunte şi, cu ochii orbiţi de soare, încercau să privească fiecare detaliu al avioanelor ce treceau desupra capului lor, lăsînd în zare o dungă fină, toarsă de motorul maşinăriei; îşi spuneau şoptit, doar pentru ele: "Oare cum o fi să atingi cerul?".


PROVOCAREA PLANORULUI. Simona, Alexandra şi Nicoleta poartă acum uniforma albastră, elegantă şi înnobilată cu epoleţi argintii. Au mersul ferm, strînsoarea mîinii puternică, spatele drept, asemenea unui bărbat. Privirea însă le trădează. E de-ajuns să îţi spună cum au pătruns în "universul bărbaţilor" şi obrajii li se îmbujorează, iar vocea capătă accente de timiditate. În ochii părinţilor săi, Nicoleta avea viitorul bine planificat. Mult şi-ar fi dorit ei să se poată mîndri că în familia lor există un medic, însă fata de nici 17 ani pusese alt gînd carierei sale. "Eram la liceu, în penultimul an, cînd m-am hotărît să mă înscriu la un curs de planorism", povesteşte tînăra de 24 de ani, chicotind. Adevăratul motiv însă al hotărîrii sale de a vedea lumea de sus nu era atît pasiunea pentru zbor, şi nici dorinţa de a simţi adrenalina prin vene, ci mai curînd încercarea buclucaşă de a le face în ciudă părinţilor. "Au fost şocaţi cînd au auzit vestea", spune Nicoleta şi zîmbeşte acum degajată. Au trecut vremurile cînd îşi şantaja părinţii, spunîndu-le hotărît că, dacă nu-şi dau semnătura pentru a putea zbura cu planorul, atunci "eu nu voi mai învăţa şi nici BAC-ul nu-l voi lua". Acum, Nicoleta Udrescu este una dintre cele trei fete care au trecut de cei patru ani de Academie a Forţelor Aeriene de la Braşov, reuşind astfel să devină pilot în toată regula, cu brevet şi cu nenumărate ore de zbor la activ.


CA PRIN SITĂ. Singura care încă mai are de terminat cele 11 luni de practică în cadrul Şcolii de Aplicaţie a Forţelor Aeriene de la Boboc este Simona, cu doar un an mai mică decît colegele sale, angajate deja în unitate. A fost de-ajuns să vadă în copilărie un avion zburînd foarte aproape de pămînt şi, pentru cîteva minute, după cum spune, s-a şi văzut cocoţată la bordul maşinăriei zburătoare. Timpul s-a scurs de atunci fără să mai dea mare atenţie gîndului pe care l-a avut cîndva. Liceul de matematică pe care l-a terminat, dar şi sugestiile familiei, toate duceau către o carieră fie în ştiinţele exacte, matematică, automatică şi calculatoare, fie în telecomunicaţii. "Am dat în acel an la trei facultăţi. Cu o condiţie însă, să pot da şi la ceea ce îmi doream eu: la Academia Forţelor Aeriene. Am luat la toate. Şi am rămas acolo unde am visat", spune Simona Mairean, în timp ce-şi aranjează sacoul de la costumul de militar. Teama de eşec era mare, mai cu seamă că la admitere fuseseră doar 13 locuri şi o puzderie de tinere dornice să pătrundă în lumea misiunilor aeriene. Simona este acum una dintre cele două tinere care au reuşit să absolve Academia, din promoţia ei.


FURCI CAUDINE. Au trecut prin zeci de teste psihologice care uneori durau şi cîte 9 ore, analize medicale, nenumărate probe sportive. Totul, începînd de la condiţia fizică, starea de sănătate şi pînă la capacitatea de a-ţi stăpîni emoţiile, trebuia să fie ireproşabil. "Selecţia a fost dură. Ţin minte că ne învîrteau pe un scaun minute în şir, că unii colegi ieşeau de acolo palizi, mai mult leşinaţi decît vii", îşi aminteşte Alexandra Cramar. La numai 24 de ani se poate lăuda că a zburat cu tot ce i s-a pus la dispoziţie: IAK 52, în primul şi în al doilea an de Academie, L 29 în 2005, iar în 2006-2007, L 39, un soi de "limuzină" a avioanelor, după cum îi place să-i spună. În prezent îşi face exerciţiile pe avionul IAR 99 Şoim, deşi mult şi-ar dori să încerce senzaţii noi pe un avion supersonic, de luptă, cum este cel din categoria Multirol, mult aşteptat să sosească şi la baza lor militară.


IMBOLD PENTRU "SEXUL TARE". Cele trei fete nu au dorinţe ascunse, nici temeri sau superstiţii care să le stea în cale. Dacă la început erau pasate de la un instructor la altul, mai toţi ferindu-se să le ia în primire de teamă ca nu cumva fie soţia să se încrunte atunci cînd aude vestea că soţul său pilotează alături de o femeie, fie ca vreun cuvînt spus dur să le transforme pe proaspetele intrate în familia piloţilor în nişte fete timorate, acum instructorii sînt mîndri de realizările şi de priceperea de care fetele dau dovadă. "Nu le-am protejat niciodată, nici nu le-am surghiunit. Le-am instruit aşa cum procedez şi cu băieţii. Sînt mai serioase şi mai hotărîre decît ei. Dacă ar fi să aleg dintre fete şi băieţi pentru a-i trimite în misiune, nu aş ezita să trimit şi fetele. Au adevărate calităţi de pilot. Deunăzi, Alexandra a făcut nişte acrobaţii în aer de care am rămas plăcut surprins. Le felicit. Poate băieţii ar trebui să fure un pic din atitudinea lor", este de părere unul dintre instructorii cu care cele trei fete au lucrat, locotenent comandor Nicolae Iuga. "În primele ore de zbor a fost mai greu. Nu ştiau cum să ne vorbească, dar treptat au început să se poarte cu noi de parcă am fi fost băieţi. Ţipau la fel de tare la noi, poate din cînd în cînd îşi mai cenzurau vreo înjurătură, în rest, totul era la fel. Muncim şi învăţăm la fel de mult ca băieţii, iar instructorii nu lasă nici o abatere de-a noastră nepedepsită. De cîteva ori, ca să spulberăm orice suspiciune, am ieşit la suc cu soţiile acestora şi ne-am simţit foarte bine", povesteşte Simona şi ochii îi strălucesc într-un zîmbet larg. "Şi cînd eram în facultate ţin minte că săream gardurile alături de băieţi, deşi ei mai cîrcoteau cum că tot nişte fete rămînem", completează Alexandra.


FETE-TOVARĂŞ. Au îndurat ani la rîndul viaţa de cazarmă, cot la cot cu băieţii, fără să fie scutite vreodată de vreo sarcină, indiferent de starea fizică sau psihică în care se aflau, şi, cu toate aceastea, mentalitatea unora, cum că "femeile ar trebui să mai treacă şi la cratiţă", li se pare fetelor cel mai greu lucru de schimbat. Atît de greu că, uneori, întrebată fiind cu ce se ocupă de vreun băiat mai sprinţar care se uita mai îndrăzneţ la ea, Simona nici n-apuca să spună că are pe mînă un avion de război, că bietul băiat de-ndată căsca gura şi da bir cu fugiţii de parcă fata dintr-o dată n-ar mai fi fată, ci vreun tovarăş de-al său. "De cele mai multe ori le spuneam că sînt la secţia management din cadrul Academiei, tocmai pentru a nu mai intra în discuţii şi chiar polemici", spune Simona.


SÎNGE RECE. Cele trei fete, singurele deocamdată în măsură să ţină piept camarazilor lor, îşi poartă cu mîndrie uniforma şi nu ar scăpa pentru nimic în lume şansa de a zbura într-o zonă de conflict, căci, spun ele, "deşi riscul este foarte mare, decît să regretăm mai tîrziu că nu am avut curajul necesar, mai bine ne avîntăm în luptă". Nu au întîmpinat greutăţi în timpul zborului, însă în meseria pe care şi-au ales-o un lucru este cert: "Niciodată nu trebuie să îţi pierzi cumpătul". Alexandra a trăit o dată momentul cînd motorul a început să trepideze, dar cu ajutorul dat de la sol, cu calm, a reuşit să iasă din impas. "Emoţiile şi teama de moarte nu au ce căuta în această meserie", spune ea. Cu excepţia Simonei, care mai are doar un pas pînă la obţinerea brevetului de pilot, celelalte două au gradul de sublocotenent. La serviciu doar. Acasă însă sînt soţii, gospodine, le place să se plimbe, să se uite la televizor, ba chiar, după cum spun ele mai în glumă, mai în serios, "să ne răsfăţăm la un SPA". Nimic nu le-ar face să renunţe la tot ce au acumulat pînă în prezent, căci, spun ele, "senzaţia pe care o ai atunci cînd eşti în înaltul cerului, doar tu şi Dumnezeu, este cu adevărat unică".

Transformări

Prima şcoală militară de pilotaj din România a luat fiinţă la
1 aprilie 1912, sub conducerea maiorului Ion Macri, fiind cea de-a doua şcoală militară de aviaţie din lume după cea din Marea Britanie. În timpul primului război mondial, şcoala militară de aviaţie a fost evacuată pentru scurt timp la Tecuci, apoi la Bârlad, Botoşani şi Odessa. În 1953 Şcoala militară de aviaţie nr. 1 de la Tecuci a primit numele de şcoala de Ofiţeri de Aviaţie "Aurel Vlaicu", iar în 1958 şi-a mutat sediul pe aerodromul Boboc, devenind şcoală superioară de ofiţeri cu durata de 4 ani. Cu trecerea timpului, Şcoala a căpătat diferite denumiri, ajungînd ca din 2004 să poarte denumirea de Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene.