White Hunter şi cuţitul de lemn

Pentru cunoscatori, White Hunter este un foarte ravnit model de cutit, produs de firma Puma. Pana sa fie astfel botezat, el facuse o indelungata cariera, constituind o recuzita obligatorie a membrilor Asociatiei Vanatorilor Profesionisti albi din Africa secolului trecut. Cu respectiva scula vanatorul alb a starnit, pe buna dreptate, serioase invidii si dorinte bastinasilor. Drept urmare, nenumarati lei, leoparzi, bivoli, gazele si elefanti si-au dat vietile si “trofeele' vanatorului alb pentru ca apoi, in schimb, bastinasul dezbracat sa se poata fali la cingatoarea-vesmant cu “cutitul de fier'.

In ultima vreme insa, africanii s-au desteptat, intelegand ca un elefant poate fi impuscat o singura data, pe cand a-l filma si fotografia contra cost de mii de ori este mult mai rentabil. Pe cale de consecinta, vanatorul alb s-a reorientat spre alte tinuturi – unele proaspat “integrate european' –, unde bastinasii, desi imbracati, inca mai ravnesc la cutitul White Hunter sau la echivalentul sau in euro, oferindu-i in schimb viata inocentilor din paduri.

Pe “vanatorul alb' – intamplator spaniol –, insotit de un bastinas-paznic, l-am intalnit pe la patru dimineata, undeva in Suhard. Era noapte si un licar de lanterna mi i-a tradat, ajungandu-i din urma in apropierea unui vechi loc de “rotit' al cocosilor de munte. Strainul, tare batran, urca greu si, in loc sa vegheze somnul nepoteilor cu o mata in poala, venise in Romania sa ucida gotcani in timp ce acestia nuntesc si canta.

Paznicul era fiert: pe spaniol i-l pusese in brate ditamai inspectorul X de la Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic si de Vanatoare. Adica, tocmai functionarul ministerial. Tot el ii pusese la dispozitie masina personala – o recunoscusem dupa numar – pe care o lasasem in urma, cu soferul picotind la volan, jos in drumul forestier. Ba mai mult: stiam ca, in loc sa vegheze la legalitatea vanatorilor, insusi inspectorul il insotise pe vanatorul strain, pe post de ghid si gazda in zilele trecute. Si, auzind ca in teren ma aflu si eu cu aparatul fotografic, fusese tare nemultumit. In opinia lui “deranjam vanatul', impiedicand, chipurile, asasinarea pasarii.

Aflat intre ciocan si nicovala, iritat peste masura, paznicul insista sa plec din padure: “Omu’ a dat banu’, asteapta sa fie servit. Asteptati o zi, doua, sa-si puste omu’ cocosu’ si fotografiati dupa aia cat poftiti!' – fusese indemnul lui. Iar eu ii explicasem ca sunt cetatean roman, ca ne aflam inca Romania, intr-o padure a statului si ca, la acea ora de intuneric, daca asa mi se nazarise, am tot dreptul sa umblu tacut si pe jos, printre arbori.

Cineva s-ar putea intreba ce cauta “cutitul de lemn' in titlu. Explicatia e simpla. Atunci, la 4 si un sfert, cand in bezna de sub molizi, scurt, i-am luminat fata cu lanterna, pe chipul “vanatorului alb' se putea citi frica. Se vazuse, poate, in singuratatea acelui munte, urmarit si jefuit apoi de doi bastinasi cardasiti, care, intr-o limba necunoscuta, discutau aspru. Nu se intelegeau pesemne, care ce ia de la el...

Si, desi pe umeri ii atarna pusca pump-action, iar la brau teribilul cutitWhite Hunter, intepenise, parandu-mi-se ca un cutit de lemn i-ar fi fost mult mai necesar. Traditia vanatoreasca romaneasca recomanda o astfel de scula, de unica folosinta, la vanatorile periculoase; indeobste, la cele de urs, prin dibuit: pentru raderea izmenelor. Pe interior.

Daca m-ar fi vazut a doua zi, pana si Winnetou m-ar fi invidiat pentru discretia pasului si arta camuflajului. Drept urmare, cocosul mi-a trecut peste cizma dreapta – am mai povestit-o, nu exagerez! – stergandu-mi genunchiul cu evantaiul cozii in care, de la vreo doi metri, a fulgerat blitzul. Apoi, recunoscator pesemne pentru pledoariile mele ecologice, s-a intors, mi-a pozat si mi-a cantat indelung. Asa, ca sa-mi arate ca eu nu deranjasem cu nimic ceremonia nuntii lui.