Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sărbătoarea este un timp împrumutat timpului, este expresia unei lumi mitice de dinaintea istoriei, civilizaţiei, legilor şi obiceiurilor. Este purtătoare de speranţă, simulând eternitatea. Sărbătoarea permite acea comuniune periodică dintre om şi divinitate, redă dimensiunea sacră a existenţei şi asigură – aşa cum remarca Eliade – „o veşnică întoarcere «in illo tempore», într-un trecut care este mitic şi nu are nimic istoric”.
Zeu autohton şi zeiţă sabină
Una dintre cele mai frumoase şi aşteptate sărbători de peste an este Duminica Floriilor, ziua tuturor florilor. Înflorirea lor e lucrarea tainicei iubiri dintre apă, consacrat simbol feminin, şi foc, principiu masculin reprezentat de razele Soarelui. Sărbătoarea, astăzi eminamente creştină, poartă cu sine amintirea vechilor festivităţi romane dedicate zeiţei Flora, cea care aducea primăvara şi dăruia oamenilor mierea împreună cu toate seminţele florilor. Nu întâmplător Duminica Floriilor vine imediat după Sâmbăta lui Lazăr, sărbătoare religioasă grefată şi ea pe incantaţiile unei străvechi ceremonii de renaştere a naturii, prin moartea şi învierea unui zeu autohton al vegetaţiei. Lăzărel (Lazăr, Lăzărică) este evocat, îndeosebi în sudul ţării, printr-un dans, ritual executat de copii în Sâmbăta Floriilor sau printr-o ceată de fetiţe-colindătoare, care aduc în curţile oamenilor un fel de spectacol alegoric al morţii, privită ca nuntă.
Tot ele (întocmai ca în prag de An Nou, când umblă cu Sorcova) ating gazdele cu ramurile verzi de salcie, pentru ca acestea să fie înfloritoare, mlădioase, pururi tinere şi viguroase tot anul.
Ramuri de salcie
Biserica ortodoxă celebrează de Florii intrarea Mântuitorului în Ierusalim, unde a fost întâmpinat cu flori şi ramuri de finic, după minunea învierii din morţi a lui Lazăr. În amintirea acestui moment, românii duc la biserică ramuri de salcie spre a fi sfinţite, transferându-li-se astfel proprietăţi apotropaice, de propiţiere şi purificare valabile pe durata întregului an. Substitut fitomorf al zeiţei Flora şi totodată al ramurilor verzi cu care a fost primit Iisus în Ierusalim, salcia devine unul dintre principalele elemente vegetale învestite cu sacralitate.
După sfinţirea ramurilor de salcie, oamenii le pun în casă la icoana Maicii Domnului şi în „locurile-prag” din gospodărie spre a le folosi în caz de furtună, pentru vindecarea anumitor boli, pentru sporul semănăturilor şi al stupilor, pentru vrăji şi descântece. Salcia e bună de leac, e bună de dragoste, de sperietură, de trăsnet, de cutremur. Mugurii de salcie, mâţişorii, se pun în scaldă, se pun sub pernă, se pun în hrană, în pământ, în foc. Se pun pe morminte pentru tihna morţilor. Din ramurile de salcie se fac coroniţe şi salbe (din nou avem de-a face cu gesturi ritualice precreştine), cercul fiind un binecunoscut simbol solar.
Superstiţii
Nu trebuie să uităm că Sărbătoarea Floriilor aduce şi ea numeroase interdicţii: nu-i bine să-ţi speli părul pentru că vei albi înainte de vreme, nu trebuie să faci curat şi să lucrezi dacă vrei să nu-ţi meargă rău tot anul, nu ai voie să plantezi sau să semeni, deoarece vor răsări doar flori şi nimic nu va face fruct, nu ai voie să mănânci urzici, pentru că astăzi au înflorit şi fac nuntă… Iar dacă se întâmplă să culegi flori în această atât de specială zi, trebuie să le ceri iertare, pentru că şi ele au sufletul lor.
Consacrarea salciei ca plantă sacră este atestată de nenumărate poveşti şi legende româneşti. Vă împărtăşim una dintre acestea, consemnată de Simion Florea Marian, la 1899.
„Pe când era Iisus Cristos răstignit pe cruce, Maica Domnului a auzit şi a încălţat opinci de fier, a luat în mână toiag de oţel şi a plecat plângând ca să-l găsească pe Iisus. În cale a întâlnit o broască, iar acesta a întrebat-o de ce plânge. Maica Domnului i-a spus că a avut un băiat şi l-au răstignit jidovii. Broasca i-a spus că ea a avut nouă pui mititei şi frumuşei, iar un car i-a omorât pe toţi, şi tot nu se mai plânge atât. Atunci Maica Domnului i-a zis că murind să nu se mai împută. Apoi, mergând mai departe, a dat peste o apă la marginea căreia se afla o salcie şi i-a zis să se facă punte peste apă. Salcia a ascultat, s-a prefăcut în punte şi Maica Domnului, trecând peste dânsa, a binecuvântat-o, ca să nu se poată face cărbuni din ea şi să se ducă în ziua de Florii rămurele înflorite de salcie la biserică.”
