Ziua tuturor florilor

Sărbătoarea este un timp împrumutat timpului, este expresia unei lumi mitice de dinaintea istoriei, civilizaţiei, legilor şi obiceiurilor. Este purtătoare de speranţă, simulând eternitatea. Sărbătoarea permite acea comuniune perio­dică dintre om şi divinitate, redă dimensiunea sacră a existenţei şi asigură – aşa cum remarca Elia­de –  „o veşnică întoarcere «in illo tempore», într-un trecut care este mitic şi nu are nimic is­to­ric”.

Zeu autohton şi zeiţă sabină
Una dintre cele mai frumoase şi aşteptate sărbători de peste an este Duminica Floriilor, ziua tuturor florilor. Înflorirea lor e lucrarea tainicei iubiri dintre apă, consacrat simbol  feminin, şi foc, principiu masculin reprezentat de razele Soarelui. Sărbătoarea, astăzi eminamente creştină, poartă cu sine amintirea vechilor festivităţi romane dedicate zeiţei Flora, cea care aducea primăvara şi dăruia oamenilor mierea împreună cu toate seminţele florilor. Nu întâmplător Duminica Floriilor vine imediat după Sâmbăta lui Lazăr, sărbătoare religioasă grefată şi ea pe incantaţiile unei străvechi ce­re­monii de renaştere a naturii, prin moartea şi în­vierea unui zeu autohton al vegetaţiei. Lăzărel (Lazăr, Lăzărică) este evocat, îndeosebi în sudul ţării, printr-un dans, ritual executat de copii în Sâmbăta Floriilor sau printr-o ceată de fetiţe-colindătoare, care aduc în curţile oamenilor un fel de spectacol alegoric al morţii, privită ca nuntă.

Tot ele (întocmai ca în prag de An Nou, când umblă cu Sorcova) ating gazdele cu ra­mu­ri­le verzi de salcie, pentru ca acestea să fie în­flo­ri­toare, mlădioase, pururi tinere şi vigu­roa­se tot anul.

Ramuri de salcie
Biserica ortodoxă celebrează de Florii intrarea Mântuitorului în Ierusalim, unde a fost întâmpinat cu flori şi ramuri de finic, după mi­nunea învierii din morţi a lui Lazăr. În amin­tirea acestui moment, românii duc la biserică ramuri de salcie spre a fi sfinţite, transferându-li-se astfel proprietăţi apotropaice, de pro­pi­ţiere şi purificare valabile pe durata între­gu­lui an. Substitut fitomorf al zeiţei Flora şi totodată al ramurilor verzi cu care a fost pri­mit Iisus în Ierusalim, salcia devine unul dintre prin­ci­palele elemente vegetale învestite cu sa­cralitate.

După sfinţirea ramurilor de salcie, oamenii le pun în casă la icoana Maicii Domnului şi în „locurile-prag” din gospodărie spre a le folosi în caz de furtună, pentru vindecarea anumitor boli, pentru sporul se­mă­nă­tu­rilor şi al stupilor, pentru vrăji şi descântece. Salcia e bună de leac, e bună de dragoste, de spe­­­ri­e­tură, de trăsnet, de cutremur. Mugurii de salcie, mâţişorii, se pun în scaldă, se pun sub pe­rnă, se pun în hrană, în pământ, în foc. Se pun pe morminte pentru tihna morţilor. Din ra­murile de salcie se fac coroniţe şi salbe (din nou avem de-a face cu gesturi ritualice pre­creştine), cercul fiind un binecunoscut simbol solar. 

Citește pe Antena3.ro

Un criminal din SUA s-a supărat că autoritățile au decis să-l execute chiar de ziua lui. Pentru ultima masă a comandat un festin

Superstiţii
Nu trebuie să uităm că Sărbătoarea Floriilor adu­ce şi ea numeroase interdicţii: nu-i bine să-ţi speli părul pentru că vei albi înainte de vre­me, nu trebuie să faci curat şi să lucrezi dacă vrei să nu-ţi meargă rău tot anul, nu ai voie să plantezi sau să semeni, deoarece vor răsări doar flori şi nimic nu va face fruct, nu ai voie să mă­nânci urzici, pentru că astăzi au înflorit şi fac nun­t­ă…  Iar dacă se întâmplă să culegi flori în această atât de specială zi, trebuie să le ceri ier­ta­re, pentru că şi ele au sufletul lor.
Consacrarea salciei ca plantă sacră este ates­tată de nenumărate poveşti şi legende ro­mâ­­neşti. Vă împărtăşim una dintre acestea, con­sem­nată de Simion Florea Marian, la 1899.

„Pe când era Iisus Cristos răstignit pe cruce, Maica Domnului a auzit şi a încălţat opinci de fier, a luat în mână toiag de oţel şi a plecat plângând ca să-l găsească pe Iisus. În cale a întâlnit o broască, iar acesta a întrebat-o de ce plânge. Maica Domnului i-a spus că a avut un băiat şi l-au răstignit jidovii. Broasca i-a spus că ea a avut nouă pui mititei şi frumuşei, iar un car i-a omorât pe toţi, şi tot nu se mai plânge atât. Atunci Maica Domnului i-a zis că murind să nu se mai împută. Apoi, mergând mai departe, a dat peste o apă la marginea căreia se afla o salcie şi i-a zis să se facă punte peste apă. Salcia a ascultat, s-a prefăcut în punte şi Maica Domnului, trecând peste dânsa, a binecuvântat-o, ca să nu se poată face cărbuni din ea şi să se ducă în ziua de Florii rămurele înflorite de salcie la biserică.”