"Eu nu fac sport ca să mă îmbogăţesc"

În timpul concursului parcă este în transă. Nimic din ce se petrece în jur nu-l tulbură, întreaga sa atenţie fiind îndreptată doar asupra adversarului pe care trebuie să-l învingă. Odată duelul încheiat, scrimerul Rareş Dumitrescu, campion mondial cu echipa de sabie a României şi vicecampion la individual, îşi dă jos masca şi redevine un tânăr obişnuit, cu bucuriile şi cu visurile sale.

Jurnalul Naţional: După medalia de aur cucerită în Antalya, prima pentru sportul românesc la un Campionat Mondial în acest an într-o disciplină olimpică, ai devenit brusc o vedetă. Cum te împaci cu noul tău statut?

Rareş Dumitrescu: Nu mă consider o vedetă. E drept, mă mai opresc oamenii pe stradă, în magazine, ca să mă felicite sau să-mi ceară un autograf. Sunt mai cunoscut la Braşov, unde presa a făcut un tam-tam mai mare, dar pe undeva este ceva normal, pentru că este oraşul meu natal. Încerc să nu mi-o iau în cap, pentru că în câteva săptămâni totul va intra în normal.

Jurnalul Naţional: În finala cu Italia ai intrat pe planşă la scorul de 34-40, când totul părea pierdut pentru noi. Ce ai simţit când ai dat tuşa decisivă?

Rareş Dumitrescu: E explozie de bucurie, o mare descătuşare, pentru că eram campioni mondiali. Până atunci fusesem extrem de concentrat, nu mă interesa nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu. L-am avut adversar pe Aldo Montano, un mare sportiv, fost campion olimpic. Îl cunoşteam foarte bine şi am simţit că îi este frică, pentru că l-am învins de mai multe ori în acest an, ultima oară chiar la Campionatul Mondial, cu 15-14, în sferturile de finală ale probei individuale. Am intrat decis să dau cât mai multe tuşe, dar problema era că nu trebuia să primesc mai mult de patru. Până la urmă mi-a ieşit, a fost ceva incredibil. Cu Montano sunt prieten şi sper să nu fie prea supărat pe mine. Deşi provine dintr-o familie foarte bogată, tatăl său fiind proprietarul a jumătate din Portul Livorno, a rămas un tip modest. Face scrimă doar din plăcere.

Va fi înaintat în grad

Jurnalul Naţional: Titlul mondial ţi-a adus şi cel mai mare premiu pe care l-ai câştigat până acum. Eşti mulţumit de cum este răsplătită performanţa sportivă la noi?

Rareş Dumitrescu: Eu nu fac sport ca să mă îmbogăţesc. Eu sunt ambiţios din fire, îmi place să fiu cel mai bun, iar asta îmi aduce mulţumire sufletească.Pentru medalia de aur de la echipe premiul a fost dublat, astfel că am primit 42.000 de lei, iar pentru argintul de la individual am mai luat încă 14.000 de lei. Banii au intrat deja în cont. De la Dinamo voi încasa jumătate din această sumă, după ce ordinul va fi semnat de ministrul de Interne. Zilele trecute, am vorbit cu doamna Elisabeta Lipă, preşedintele clubului Dinamo, care mi-a promis că voi fi avansat la gradul de inspector, dar şi în acest caz trebuie semnătura ministrului. În alte ţări, premiile sunt mult mai mari. Federaţia din Italia are un buget anual de 12 milioane de euro, iar cea din Franţa de 10 milioane de euro. Sportivii au salarii mari şi premii pe măsură. Emil Oancea, care antrenează în Turcia, îmi spunea că acolo o medalie de aur la Campionatele Mondiale este răsplătită cu 140.000 de euro.

Jurnalul Naţional: Ce se aude despre apartamentul pe care ţi l-a promis Primăria din Braşov?

Rareş Dumitrescu: Propunerea a venit din partea primarului George Scripcaru, şi ea a primit votul favorabil al Consiliului Local. Nu ştiu dacă e o garsonieră sau un apartament cu două camere şi nici când mă voi putea muta în casă nouă.

Jurnalul Naţional: În vară ai spus "da" în faţa ofiţerului Stării Civile, iar în scurt timp au venit şi rezultatele. Să fie vorba doar despre o simplă coincidenţă?

Rareş Dumitrescu: Nu e o coincidenţă. Familia îmi conferă liniştea de care am nevoie, îmi dă o motivaţie în plus. Acum ştiu pentru ce muncesc. A doua zi după ce m-am căsătorit cu Dana, pe care o cunosc din liceu, am plecat la Campionatele Europene de la Plovdiv, unde am cucerit argintul cu echipa. Au venit apoi medaliile de la Campionatul Mondial şi locul secund în clasamentul Cupei Mondiale. În acest an am obţinut cele mai bune rezultate din carieră şi se pare că Dana este port bonheur-ul meu.

Jurnalul Naţional: Anul trecut, după Olimpiada de la Beijing, ai vrut să renunţi la sport. Ce te-a determinat să revii asupra acestei decizii?

Rareş Dumitrescu: S-au spus multe pe tema asta, inclusiv că m-am certat cu Mihai Covaliu, dar lucrurile au stat altfel. Când ne-am întors de la Olimpiadă, Mihai Covaliu a anunţat că se retrage, la fel şi Florin Zalomir, unul dintre oamenii de bază ai lotului. Atunci m-am gândit că va fi foarte greu să mai obţinem rezultate la echipe şi mi-am zis să mă las şi eu, să mă apuc de altceva. Puteam să-mi deschid o afacere sau să trec în profesional, în poliţie. Atunci, doamna Ana Pascu, preşedintele federaţiei, l-a convins pe Mihai să devină antrenor al echipei. El a discutat apoi cu Florin şi cu mine şi aşa am hotărât să continuăm.

"Vreau aurul olimpic"

Jurnalul Naţional: Cum este să-l ai antrenor pe Mihai Covaliu, după ce ani buni aţi fost colegi? Este un tip dur?

Rareş Dumitrescu: Cova este un antrenor foarte bun. Nu are nevoie să fie dur, să stea cu sabia deasupra capului, pentru că noi toţi ştim foarte bine că rezultatele nu vin fără muncă. El e cel care dictează programul, iar noi îl ascultăm. Niciodată nu am comentat deciziile antrenorului. Suntem puţini băieţi la lot, stăm mult în cantonamente şi am ajuns să ne simţim ca în familie. Munca e muncă, iar distracţia e distracţie. Uneori, distracţie înseamnă să luăm două sticle cu vin şi să le bem în şase. Nu sărim niciodată calul.

Jurnalul Naţional: Ce-ţi place să faci în timpul liber?

Rareş Dumitrescu: Îmi place să conduc, indiferent ce. Maşini, ATV-uri, skijet-uri, mai puţin vehicule pe două roţi, pentru că sunt periculoase. Iarna schiez, dar prefer să merg pe pârtie când e mai puţină aglomeraţie, de teamă să nu mă ciocnesc de cineva şi să mă accidentez. În cantonamente era o vreme când citeam foarte mult. Din păcate, acum citesc mai puţin. În schimb, stau destul de mult cu laptopul în braţe. Mă uit la filme şi mai citesc pe forumuri.

Jurnalul Naţional: Braşovul a dat foarte mulţi sabreri de valoare, dar acum se pare că izvorul a secat. Cum s-a ajuns la această situaţie?

Rareş Dumitrescu: Numai dacă pronunţi nume ca Mihai Covaliu, Vilmos Szabo, actualul antrenor al echipei Germaniei, Dan Costache sau Dan Găureanu, îţi dai seama ce a însemnat Braşovul pentru sabie. Din păcate, clubul Tractorul, unde am început eu scrima, a fost desfiinţat. Sala în care m-am antrenat atâţia ani a devenit sală de fitness, fosta sală de jocuri se închiriază acum cu ora, iar stadionul de fotbal a rămas doar cu o tribună. Se aude că totul va fi ras, iar în locul acestei baze sportive se vor construi blocuri. Aşa se întâmplă când la mijloc sunt interese imobiliare foarte mari.

Jurnalul Naţional: Ce te vezi făcând peste 10 ani?

Rareş Dumitrescu: Nu ştiu. Voi decide după ce mă retrag. Deocamdată mă concentrez doar asupra carierei sportive. Voi continua cel puţin trei ani, pentru că vreau aurul olimpic la Londra, în 2012. Cel puţin în momentul de faţă nu cred că mă voi apuca de antrenorat.