Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Epoca Mircea Lucescu se închide fără regrete reale și fără concluzii asumate. A venit cu ideea de reconstrucție, a plecat cu certitudinea că nu avea materialul uman necesar. Între timp, scena se pregătește pentru intrarea lui Gheorghe Hagi, prezentat ca salvator într-un sistem care înghite și compromite orice inițiativă.
Dacă tragem linie, în ultimii 15 ani naționala României a fost într-un picaj continuu. Gheorghe Hagi avea dreptate când spunea că generația lui merită statui și că se va alege praful de fotbalului românesc după retragerea „Generației de aur”. A mai avut uneori sclipiri generația lui Mutu și Chivu, după care chiar s-a ales praful. Au încercat minuni Contra, Rădoi, Răzvan Lucescu sau Mircea Lucescu, însă n-au avut cu cine. Ar fi avut toți nevoie de timp pentru reconstrucție, însă FRF a vrut „calificări la următorul turneu final”, dar cu aceiași jucători care au ratat pe bandă rulantă precedentele calificări. Excepția s-a numit Edi Iordănescu, însă el a beneficiat de excepționale alinieri ale planetelor, pentru că în mandatul lui s-au înregistrat doar două meciuri cât de cât memorabile, victoria cu Elveția de acasă și acel neverosimil 3-4 cu Ucraina de la EURO. Dacă rememorăm însă meciurile, jocul naționalei noastre nu s-a bazat decât pe noroc, ciupeală, delăsarea adversarilor (cazul meciului Elveția-România 2-2) și portarii Niță și Moldovan, care ne-au salvat de nenumărate ori.
Reconstrucția fără materie primă
Lucescu a încercat să facă ceea ce orice selecționer lucid ar fi încercat: să schimbe generația, să aducă prospețime, să creeze un nucleu nou. Numai că a descoperit rapid limita dureroasă a fotbalului românesc actual: nu ai cu cine. Baza de selecție s-a subțiat dramatic, iar ceea ce a rămas e un amestec de jucători mediocri și talente neșlefuite, aruncate prea devreme în apă adâncă.
Liga 1 nu mai produce jucători, ci doar transferuri, de cele mai multe ori cu statut de rezervă la echipe modeste. Un campionat în care echipele preferă să importe fotbaliști străini ieftini, în loc să crească propriii juniori, nu poate alimenta o echipă națională competitivă. Iar „stranierii”, care altădată erau salvarea, au devenit o iluzie. Mulți nu joacă constant la cluburi, alții vin după accidentări sau ieșiri din formă. Se prezintă la lot fără ritm și, uneori, fără chef.
Campionatul care nu mai dă nimic
Problema devine cronică atunci când te uiți pe posturi. România nu mai produce atacanți. În Liga 1, vârfurile sunt, în majoritate, străini. Asta înseamnă că naționala nu are de unde să-și aleagă un golgheter autentic. Improvizațiile devin regulă. Am ajuns să ne bazăm exclusiv pe Bîrligea, un atacant talentat de altfel, însă ar fi avut oare loc într-un lot alături de Marica? Nu mai vorbesc de alte generații.
La fel stau lucrurile și la mijlocul terenului. „Decarii”, jucătorii capabili să creeze, să lege jocul, să inventeze, au dispărut. Ironia face ca exact acest profil să fie obsesia declarată a lui Gică Hagi. Va trebui să caute ceva ce nu există. Nicușor Stanciu nu mai este de multicel liderul echipei, iar din „decar” a devenit mai mult un „optar aproape de pensie”. Forțat să fie noul nr. 10, Ianis Hagi are o mare problemă: nu este constant și cariera lui este pe o traiectorie descendentă. Mai sunt ceva speranțe la Moruțan, însă el încă se luptă cu acomodarea la Rapid. Potențial mai are. Are gleznă fină, are dribling, centrează bine, vede bine jocul, însă pare că mai are mult de lucru la forma fizică.
În apărare, situația e și mai gravă. Naționala continuă să se bazeze pe soluții de avarie. Greșelile individuale au devenit atât de frecvente încât nu mai surprind pe nimeni. Sunt parte din peisaj. Drăgușin dă pase de gol adversarilor, Rațiu și-a făcut un brand din jocul dezordonat, iar Bancu dă senzația că nici el nu știe dacă este fundaș, mijlocaș sau extremă, pentru că gafează în toate ipostazele.
Iar când până și portarii, ultima linie de siguranță a naționalei României, încep să gafeze, e clar că nu mai vorbim despre accidente, ci despre un sistem defect.
Federația și performanța pe hârtie
În tot acest timp, Federația Română de Fotbal își continuă nestingherită discursul optimist. Sub conducerea lui Răzvan Burleanu, FRF a excelat la capitolul promisiuni și prezentări. Realitatea din teren spune însă altceva.
Centrele de excelență pentru copii și juniori, anunțate cu ani în urmă, sunt mai degrabă un mit. Nu există o rețea coerentă de dezvoltare, nu există o strategie funcțională pe termen lung. Totul pare improvizat, fragmentat, lipsit de continuitate.
Se invocă frecvent lauda cu construcția de stadioane moderne. Doar că acestea sunt realizate din bani publici, nu de Federație, nu este deloc meritul lui Răzvan Burleanu. Și, mai important, stadioanele nu cresc fotbaliști. Fără academii solide, fără antrenori bine pregătiți și fără competiții reale la nivel juvenil, aceste arene rămân simple decoruri pentru un fotbal fără conținut.
Stranierii: între obligație și indiferență
Naționala a ajuns să depindă de jucători care par conectați doar formal la tricoul României. Convocările sunt bifate, dar implicarea lipsește mai ales că nu există concurență pe post. Fără ritm competițional la club, fără presiune reală, mulți dintre „stranieri” joacă la limita minimă a efortului.
Imaginea e dureroasă: o echipă fără identitate, fără lideri autentici, fără reacție în momentele grele. În loc de orgoliu, vezi resemnare. În loc de luptă, vezi calcule optimiste gratuit.
Viitorul apropiat: un drum în jos
Privind spre următoarele competiții, optimismul devine o formă de autoamăgire. Grupa de Liga Națiunilor, cu Suedia, Polonia și Bosnia, pare peste nivelul actual al României. Nu doar că sunt adversari mai buni, dar sunt și echipe care știu ce joacă.
Pentru România, perspectiva e sumbră: puține puncte, multe goluri primite și o confirmare dureroasă a locului real în ierarhia europeană.
Efectele se vor vedea rapid și în clasamentul FIFA. Coborârea în urne inferioare la tragerea la sorți pentru EURO 2028 este aproape inevitabilă. De la visul participării, la realitatea confruntărilor cu echipe precum Insulele Feroe, Luxemburg sau Kazahstan. O retrogradare simbolică, dar perfect logică.
Hagi și obsesia mentalității
În acest context, Hagi vine cu discursul schimbării de mentalitate. Este, probabil, singura direcție corectă. Dar și cea mai greu de realizat. Cum schimbi mentalitatea unor jucători care nu au fost educați în spiritul performanței? Cum îi motivezi pe cei care au crescut într-un sistem fără exigență și competitivitate reală? Cum transformi superficialitatea în disciplină?
Exemplele nu lipsesc: jucători talentați, dar inconstanți, mai preocupați de imagine decât de progres. Fotbalul a devenit pentru unii un decor pentru un stil de viață, nu o profesie dusă până la capăt.
Final de drum sub tricolor pentru jumătate de lot
Eșecul campaniei de calificare la Mondialul din America de Nord va fi, pentru câțiva jucători români, capăt de drum la națională. Bancu are 33 de ani, Burcă - 32 de ani, Tănase - 31 de ani, Stanciu - 32 de ani, iar Chipciu - 36 de ani. Nu toți vor mai prinde campania de calificare pentru Europeanul de peste doi ani. O împrospătare a lotului este absolut necesară, pentru că media de vârstă la naționala noastră sare de 27 de ani. Este adevărat că la alte naționale, 27 de ani este vârsta maturității depline. Nu este cazul la noi. Generația antrenată de Mirel Rădoi la EURO U21 din 2019 și-a depășit de mult potențialul maxim și nu poate oferi mai mult. Singurii supraviețuitori ai acelei echipe care, în ultimul timp, au confirmat sunt portarul Ionuț Radu și Dennis Man. În rest, carierele celorlalți sunt în cădere vizibilă. Ianis Hagi a retrogradat de la titlul de campion în Scoția cu Rangers, la o echipă modestă din Turcia. Răzvan Marin a plecat din Italia în Grecia, Pușcaș încearcă să-și refacă cariera în Liga 1, la Dinamo, Florinel Coman se zbate în anonimatul din zona arabă, Cicâldău a revenit la Craiova după ce n-a făcut față în Turcia, Cristi Manea joacă și nu joacă la Rapid, iar Adrian Petre participă la concursuri TV de supraviețuire.
Așa că Gică Hagi are o sarcină teribil de grea și ce este mai grav, nu are timp. Probabil că cel mai bun lucru care trebuie făcut în acest moment este să punem în cui speranțele de calificare la următoarele două-trei turnee finale și să construim o echipă de la zero, cu o mentalitate așa cum o dorește Hagi, pentru campaniile de calificare din 2032-2034, pentru c, oricum nu vom prinde calificări în următorii opt ani cu actuala generație. Nu știm cât de bun pedagog poate fi Gică Hagi la națională, însă am văzut că la Constanța a făcut lucruri frumoase. Dacă ne uităm pe loturile echipelor naționale U19, U21 și naționalei mari, majoritatea jucătorilor au crescut la Academia lui Hagi de la Constanța. Că, ulterior, aceștia au avut destine diferite, că unii au confirmat, iar alții s-au pierdut este o altă discuție. Însă, la scară mică, la Academia de copii și juniori finanțată din propriul buzunar, Hagi a avut succes.
Necesitatea schimbării totale este evidentă. S-a văzut asta în meciurile din toamnă și mai ales în meciurile cu Turcia și Slovacia. Jucători lipsiți de vlagă, de forță de dorință. Pentru cine a urmărit meciurile de baraj ale naționalelor Bosniei și Kosovo... Păi „au mâncat terenul”, „au mușcat din adversar”, ar fi spus Ioan Chirilă. Au avut o atitudine pe care n-am văzut-o la naționala României decât o singură dată, la victoria cu Austria. Bosnia a lăsat Italia acasă, iar Kosovo a chinuit zdravăn Turcia lui Guler. În acest timp, România trăiește din singurul moment ale ei din ultimul an: bara lui Stanciu din meciul cu Turcia, de parcă dacă înscriam acolo câștigam chiar titlul mondial. Noi preferăm să ne amăgim cu „dacă înscriam atunci, altul ar fi fost rezultatul”, uitând că acel moment a fost doar o ciupeală întâmplătoare și că în restul meciului nu am fost în stare să legăm 2-3 pase, fapt ce i-a provocat chiar și mult încercatului Mircea Lucescu probleme grave de sănătate. Dar cum să nu-ți sară inima în aer când vezi că jucătorii-vedetă ai echipei, ca Ianis Hagi, Drăgușin și Rațiu, dau superbe pase la adversar?
Naționala, laboratorul Farului?
Acum, există tentația clară ca Hagi să reproducă la națională modelul de la Viitorul și Farul Constanța cu care a fost campion în Liga 1. Intenția lui este să construiască în jurul lui Ianis Hagi și al jucătorilor pe care îi cunoaște cel mai bine. La Farul, acest model a funcționat. Sub controlul său total, jucători precum Florinel Coman, Mazilu, Grameni, Louis Munteanu sau Borza au dat randament.
Dar naționala nu oferă aceleași condiții. Nu ai timp de antrenament, nu ai control total, nu poți corecta zilnic. Este un mediu fragmentat, în care adaptarea trebuie să fie instantanee. Ce a mers într-un ecosistem controlat de la Farul riscă să se destrame într-unul haotic al FRF gestionat de personaje ca Răzvan Burleanu și Mihai Stoichiță.
Problema de fond
Toate aceste discuții despre selecționeri, jucători și tactici sunt, de fapt, secundare. Problema reală a fotbalului românesc este una de structură. Lipsa investițiilor coerente în copii și juniori, absența unei filozofii unitare, managementul orientat spre imagine, nu spre performanță.
Responsabilitatea principală aparține celor care conduc sistemul. Atât timp cât Federația Română de Fotbal nu își asumă eșecul și nu schimbă direcția, orice selecționer este condamnat să repete același ciclu: entuziasm la început, dezamăgire la final.
Epilog: continuitatea eșecului
România nu duce lipsă de schimbări de fațadă. Duce lipsă doar de schimbări reale. După Lucescu vine Hagi. După Hagi va veni altcineva. Dar sistemul va rămâne același.
Iar peste câțiva ani, când vom rata din nou o calificare, discursul va fi identic: reconstrucție, răbdare, proiect pe termen lung. În spatele acestor cuvinte, aceeași realitate.
Și, cel mai probabil, aceiași oameni. Pentru că în fotbalul românesc, singura performanță constantă este supraviețuirea în funcție.
Hagi își va începe mandatul pe banca echipei naționale
pe 1 iunie, la Tbilisi, contra Georgiei.
Apoi, în toamnă, va începe Liga Națiunilor:
primele trei meciuri vor fi pe 25 septembrie în Suedia,
pe 28 septembrie - acasă, cu Bosnia, și pe 2 octombrie în Polonia.
Rațiu este haotic în joc și are succes la Rayo tocmai pentru că toată echipa lui Rayo joacă haotic. Ăsta e și secretul lor: joacă ce nu se așteaptă adversarii și de multe ori nici măcar ei între ei nu știu ce fac. Dacă-i pui într-un sistem organizat, îi bulversezi, nu mai joacă nimic.
Gheorghe Craioveanu, fost internațional
Citește pe Antena3.ro
