România - Olanda / Să mori rănit din dragoste de fotbal

Ne-am omorît într-un mod stupid din care a lipsit chiar şi patima sinucigaşului, care-şi savurează cinic actul de renunţare. Ne-am omorît doar fiindcă n-am putut altceva. Aşa sîntem noi, nu? Mergem mai departe....

Agonia speranţei ne tîrăşte încă o dată mai departe. O face de două mii de ani, însufleţindu-ne cu o nouă formulare a aceleiaşi minciuni. Aşa e viaţa, aşa e fotbalul. Aşa sîntem noi, nu?

Nu mai departe de vineri nu credeam că vom învăţa a muri vreodată. Eram în grupa morţii, şi eram cît se poate de vii. Şi ce nu ne omoară, desigur, ne întăreşte. Gustul umbrei de succes aducea zvon de marşuri eroice, clinchetul de cristal al cupelor de şampanie, sau după caz, sfîrîit de mititei, bere şi minunea manelelor, un tablou idilic.

Şi a fost să fie marţi. De la precupeaţa din colţul străzii la vecinul care-ţi monitorizează locul de parcare, de la amical la necunoscut, totul era o înfrăţire a gîndului şi a simţirii româneşti, fără vecini şi fără capre. Totul duduia, fremăta, colecta energii pentru artificiile momentului de graţie ce urma să reverse bucuria. Ipoteza unui final fericit sărea direct la gîtul demonstraţiei, faptele nu mai erau necesare, veneau de la sine. Olanda era o fată cît se poate de disponibilă, noi şmecherii cartierului, n-aveam cum să nu "înscriem". Olanda s-a dat, ne-a vrut, ne-a primit, noi am fost ori proşti, ori gentlemani, ori impotenţi. Atît de mult ne-a inhibat dorinţa încît nu ne-am mai încurcat să diferenţiem, măcar semantic, apărarea de atac, şi am zăcut letargic lîngă fată aşteptînd, în zadar să vină cineva să ne-o tragă şi nouă. Marţi, trei ceasuri rele.

Chinuite au mai fost şi golurile nostre de aseară, nu? Cum nu? Acolo am plusat cel mai mult, gol după gol, la imaginaţie, la ambiţie, la dăruire, şi mai ales la plăcerea jocului. Atît de alergic am reacţionat la iarba elveţiană încît am uitat minunea copilăriei, cea a genunchilor veşnic juliţi pe asfaltul din curtea şcolii, cea în care jubilam în faţa unor tribune imaginare şi în care ne avîntam cu patimă şi dăruire, uitînd de noi, de vremuri, cînd eram idoli doar în propriile noastre vise.
Of ! Ce joacă trebuie să reînvăţam a trăi plăcerea vieţii, să scăpăm de obsesia găinăriei micii ciupeli, să ştim că doar atît putem şi să să ne dorim de fiecare dată mai mult, mai bine? Mai mult de un egal, victoria.

Ne-am omorît stupid într-un mod din care a lipsit chiar şi patima sinucigaşului, care-şi savurează cinic actul de renunţare. Ne-am omorît doar fiindcă n-am putut altceva. Aşa sîntem noi, nu? Mergem mai departe....
De acolo de pe cîmpul de luptă, am rămas cu noi şi neputinţa noastră, sub scut. Să cîntăm imnul, cu arterele pleznind, în fotbal, Olanda e în continuare pe scena, primadona. Noi? ... Sssst! Mutu!