Atomul, marele ucigaş în serie

Autorităţile ONU de monitorizare a ra­diaţiilor nucleare (AIEA) au avertizat ieri guvernul nipon să extindă zona de evacuare din jurul centralei nu­cleare de la Fukushima pe o rază mai mare de 20 de kilometri în jurul uzi­nei Dai-Ichi, cât este în pre­zent. Nivelul crescut al radiaţiilor pe­riculoase a fost semnalat ieri de specialiştii AIEA într-o localitate situ­a­tă la 40 de kilometri distanţă spre nord-vest de centrala de la Fukushima, în satul Iitate, potrivit presei britanice.

Tot ieri, autorităţile nipone au recunoscut că au pierdut lupta cu ră­cirea a patru reactoare din cele şase ale centralei nucleare avariate de teri­bi­lul cutremur ce a fost urmat de un tsunami devastator şi au anunţat că vor închide reactoarele pentru totdeauna şi le vor "înmormânta" sub tone de beton.

Nici dinspre Ocean nu au venit veşti bune, în apă descoperindu-se un nivel-record de radiaţii până acum,  de 4.385 de ori mai mare decât li­mita normală. Cu o zi înainte, standardul admis fusese depăşit de 3.355 de ori.

Dar dacă izotopul radioactiv de iod, iod-131, îşi înjumătăţeşte "pu­te­rea" după opt zile, nu la fel se în­tâmplă cu cesiul radioactiv, izotopul 137, care îşi pierde o jumătate de "viaţă" abia în 30 de ani, iar ieri se înregistrase o concentraţie de cesiu mai mare de 527 decât limita normală.

Contaminarea organismului cu iod radioactiv este considerată ca fiind una dintre principalele cauze ale apariţiei cancerului de tiroidă, iar cea cu cesiul radioactiv este periculoasă pentru sistemul osos şi pentru cel muscular. Ajuns în organismul femeilor gravide, cesiul poate provoca fătului retard mental şi diferite malformaţii.

Michael Friedlander, un specia­list american în domeniul nuclear, a explicat într-o emisiune la postul de televiziune CNN care ar fi lanţul "trofic", până la om, al contaminării cu radiaţii nucleare ajunse în apă: "Planctonul absoarbe izotopul ra­di­oac­tiv de cesiu, iar  peştii se hrănesc cu plancton, apoi peştele cel mare îl înghite pe cel mic", peştii sunt pescuiţi şi, în final, ajung în farfuriile noastre. "Tocmai de asta mă tem", a afirmat Friedlander, adăugând că "prin fiecare verigă a acestui lanţ, concentraţia de cesiu radioactiv creşte".

Pescuitul a fost interzis pe o distanţă de 12 mile marine în jurul coas­tei unde se află centrala de la Fu­kushima, însă specialiştii nu pot preciza încă de unde vine atâta apă radioactivă.

Experţi din mai multe ţări s-au ofe­rit să-i vină în ajutor Japoniei. De pildă, ieri, în Japonia era aşteptată o unitate de aproximativ 155 de membri ai marinei militare a Statelor Unite, specializată în situaţii de urgenţă nucleară, CBIRF (Chemical Biolo­gical Incident Response Force), care va acţiona de la baza aeriană Yokota, din apropiere de Tokyo. Echipa este specializată în operaţiuni de decontaminare şi măsurare a radiaţiilor nucleare.

Până acum, un nivel crescut al radiaţiilor, periculos pentru sănătate, a fost înregistrat nu numai în aer şi în apă, ci şi în sol, cu concentraţii mari de cesiu. De asemenea, în mai multe ţări de pe glob a fost tras semnalul de alarmă cu privire la alimente contaminate, între care şi laptele. Ieri, de pildă, guvernul american informa că în statul Washington a fost depistat lapte cu izotop radioactiv de iod, prezent într-o cantitate mică însă.

De la soţii Curie, la "Fetele Radium"
Pe blogul său, jurnalista americană Deborah Blum  "resuscitează" un episod ceva mai vechi despre pericolul mortal al radiaţiilor, pe care cei din statul New Jersey îl rememo­rea­ză în fiecare an, la 28 martie. Este vorba despre accidentul nu­clear de la Three Mile Is­land.

Dar pentru a înţelege mai bine toa­tă istoria, jurnalista ne sugerează să ne întoarcem chiar la sursa ra­di­o­activităţii, adică la soţii savanţi Pierre şi Marie Curie, care descope­reau, în 1898, un metal extrem de ra­dioactiv – radiumul. De atunci, sus­ţine Blum, atomul, fie "civil", fie "mi­litar", a devenit un "ucigaş în serie".

După patru ani, soţii Curie ofe­reau eşantioane din acest metal in­ven­ta­torului american William G. Hammer, care l-a amestecat cu sulfură de zinc şi a obţinut o pastă fosfo­rescentă. Ecuaţia e simplă: ato­mul de radium produce energie, iar sulfura de zinc transformă energia acestuia în lumină. Câţiva ani mai târ­ziu, în preajma primului război mon­dial, "vopseaua" luminoasă a lui Hammer dă idei industriei ameri­cane. Şi cum soldaţilor ascunşi în tran­şee le venea greu să afle pe în­tu­ne­­ric ce oră arăta ceasul lor de buzunar, industriaşul american "Ra­dium Luminous Material Corporation" se transformă imediat în "U.S. Radium Corporation" şi produce pe bandă, în uzina din Orange, New Jersey, ceasuri cu ace şi cadrane fosforescente.

În uzină munceau femeile. Mi­cile lor mâini meştereau, pentru 1,5 cenţi pentru fiecare cadran fosforescent, câte 250 de astfel de piese pe zi. Lucrau cinci zile şi jumătate pe săp­t­ă­mână şi au fost poreclite "Fetele Radium". Câştigau astfel 20 de do­lari pe săptămână şi erau sfătuite de ma­iştrii care le coordonau să ni­ve­leze vopseaua fosforescentă de pe pen­sule cu vârful buzelor. Nu aveau nici un fel de echipament de pro­tec­ţie.  Ele nu ştiau atunci că lichidul in­sipid cu care lucrau era ucigaşul as­cuns. Şi nici nu le spusese cineva. Mai mult, se stârnise un soi de nebu­nie cu aşa-zisele "efecte curative" ale radiumului, această substanţă ajungând să fie inclusă în creme, pudre, loţiuni, săpunuri, ba chiar se spu­nea că ar fi bună şi în combaterea impotenţei.

La începutul anilor ’20, multe dintre "Fetele Radium" s-au îm­bol­nă­­vit de o "boală misterioasă". Le că­­deau dinţii, li se fracturau oasele, fă­cuseră anemie şi leucemie. Până în 1924, nouă dintre ele, sub 30 de ani, mu­riseră. În acel an, condu­cerea uzi­­nei a cerut o anchetă ştiinţifică pentru a vedea despre ce este vorba. Până la urmă, s-a aflat cruntul ade­văr, dar prea târziu, răul fu­­sese făcut.

Întreprinderea a încercat să mu­şa­malizeze totul, însă cinci dintre fete, bolnave pe moarte, au reuşit să o aducă în faţa tribunalului, în 1928. La proces s-a ajuns la un com­pro­mis, victimile primind des­păgubiri de 10.000 de dolari de per­soană, o rentă anuală de câteva sute de dolari şi o asigurare medi­ca­lă din partea corporaţiei. Dar toate cinci au murit până în 1930.

În 1987, într-un articol din New York Times care trata acest caz, scria: "Dacă aduci un contor Geiger aproape de mor­mintele acestor biete fe­mei, oscilează şi acum, după zeci de ani de la moartea lor..."