Au devenit prieteni dupa inca 60 de ani

Prietenia unui american si a unui evreu roman a ajuns saptamana trecuta in paginile presei americane la Detroit. Povestea lui Harry Weinstein, din Dej, si a lui Tony Kuna, din Alma, Michigan, a inceput intr-un lagar nazist.

In timp ce saptamana trecuta americani si canadieni se adunau sa vada focurile de artificii deasupra raului Detroit la Festivalul International al Libertatii, doi prieteni, unul, cetatean canadian, celalalt cetatean american, rememorau locurile in care s-au intalnit, acum 60 de ani, intr-un lagar nazist din Austria din al doilea razboi mondial. Harry Weinstein sta acum in Windsor, Canada, dar s-a nascut la Dej, in Romania. Tony Kuna e american si sta in Detroit. Cei doi merg adesea impreuna la centrul memorial al Holocaustului in Farmington Hills sa vada documentare despre al doilea razboi mondial. Lui Weinstein ii mai dau lacrimile cateodata. Kuna ii pune o mana pe umar, prieteneste.

Drumuri care se intalnesc

Wienstein avea 14 ani cand a ajuns in lagarul de concentrare de pe teritoriul Austriei si nu semana cu batranul de azi. Nazistii ii ucisesera toata familia: parintii, bunicii si pe cele patru surori. Tony Kuna abia trecuse de 20 de ani. A trebuit sa plece pe front, departe de casa, tocmai in Europa. Era in 1945.

In lagarul de la Gunskirchen, Austria, era un macel, povesteste Weinstein. Acolo, spune el, tortura fizica si psihica, il lasase ca si mort.

La 5 mai 1945, soldatii din Divizia 71 a Armatei Statelor Unite au ajuns in Austria. Printre ei era si sergentul Anthony Kuna. Era de garda, era schimbul lui. El a fost primul care a intrat in incaperea in care stateau prizonierii evrei.

"Am dat peste lagar din greseala. A trebuit sa intru. Mirosea a cadavru. Ce-am vazut acolo nimeni n-ar trebui sa vada. Erau ca niste schelete cu pielea intinsa peste ele", povesteste Kuna.

Weinstein a reusit sa supravietuiasca, a fost eliberat atunci, si a emigrat peste Ocean. Kuna a plecat cu soldatii mai departe. Dar povestea lor nu s-a terminat aici.

Cei doi aveau sa se mai vada in 1998, mult dupa ce Weinstein a emigrat in Canada. Prima tara care l-a acceptat. Kuna se intorsese si el de mult in Michigan. Amandoi aveau acum familii.

Regasirea

Una dintre fiicele lui Kuna, Laurie, a vizitat Muzeul Holocaustului care se afla atunci in West Bloomfield, mandra ca tatal sau eliberase candva atat de multi oameni din lagarul nazist. S-a gandit ca ar mai putea gasi supravietuitori din lagarul pe care il gasise de mult tatal sau. A dat un anunt si a primit repede un telefon de la un barbat cu un accent est-european. "M-am gandit ca e Henry Kissinger la telefon", spune Laurie. Dar era Harry Weinstein. "Trebuie sa-l intalnesc pe acest om", si-a spus Weinstein. "Trebuie sa-i sarut picioarele. Mi-a salvat viata."

Cand cei doi s-au intalnit, Tony Kuna i-a aratat o poza de pe vremea cand era pe front si se sprijinea de roata unui tun. Weinstein s-a uitat la ea, a studiat-o, dar nu si-a putut aminti daca il vazuse sau nu. A fost inceputul unei prietenii.

Doi prieteni

Tony Kuna, fiu al unor emigranti cehi, a fost botezat catolic, s-a casatorit cu o protestanta si a devenit metodist. A renuntat la scoala ca sa lucreze la ferma familiei. Dupa razboi el si-a castigat traiul ca electrician. Weinstein s-a angajat ca macelar cand a venit in Canada si a reusit sa-si ridice propriul magazin.

Cand cei doi prieteni s-au intalnit de curand, nu au vorbit doar despre trecut, au vorbit si de viitor si de prezent.

Au convenit ca lumea s-a schimbat, chiar de la 11 septembrie 2001. Au vorbit despre convingeri politice si tot ce se intampla in lume. Kuna a votat toata viata nu democratii si crede ca America trebuie sa fie protejata, dar nu e de acord cu bombardamentul din Irak. Si mai crede ca recentele abuzuri asupra prizonierilor irakieni au fost comise la ordinul superiorilor, dar ca ceea ce au facut soldatii americani e injositor.

Weinstein nu ar spune nimic jignitor despre tara care l-a salvat de la moarte. "Daca oamenii ar invata sa se respecte unii pe altii, si sa aiba incredere unii in altii, nu am vedea astfel de conflicte. E povara generatiior care vor veni. De aceea, in zile in care ne gandim la ceea ce facem, e important sa ne amintim trecutul si sa ne gandim la ce ii face pe ceilalti fericiti".