Cum reuşeşte să dezbine un documentar Arte presa germană în pro şi contra Gurlitt

Arte, televiziunea considerată una dintre cele mai importante surse mediatice de informaţie asupra scenei culturale internaţionale, va difuza miercuri seară, de la ora 22.50, un film documentar dedicat colecţionarului Cornelius Gurlitt, în casa căruia s-au găsit, în 2012, 1280 de opere de artă. Colecţia a fost confiscată integral pe motiv că operele ar fi fost dobândite ilegal sau imoral de tatăl său, Hildebrand Gurlitt. Arte încearcă o introspecţie în viaţa familiei Gurlitt, însă maniera în care îl transformă pe acesta din “protectorul unei comori naziste” în “ciudatul domn Gurlitt” nu a rămas fără comentarii în presa germană.

Un documentar tendenţios?

“Tentativa de spălare a imaginii domnului Gurlitt”, titrează Berliner Zeitung. “Orice fiinţă are dreptul de a-şi proteja cadrul privat al averii”, susţine în documentarul “Ciudatul domn Gurlitt”, reporterul ParisMatch, Denis Trierweiler. Tocmai cel care în noiembrie 2013 a uitat această regulă şi a început vânătoarea lui Gurlitt. Patru zile mai târziu se află deja în casa acestuia din Munchen. Trierweiler l-a urmărit cu un fotograf într-un centru comercial şi a dat publicităţii primele fotografii cu acesta. “Misiunea profesionala trebuie îndeplinită”, subliniază Trierweiler. “Telespectatorul se întreabă de ce, dar producătorul filmului, Maurice Philip Remys, nu o face. De aici începem să ne dăm seama că percepţia despre personajul Gurlitt s-a schimbat. Dacă acum cinci luni se vorbea de protectorul comorii naziste acum tonul este intenţionat altul”, comentează jurnaliştii germani. “Onoarea lui Gurlitt este salvată târziu, într-un film care se axează foarte mult pe povestea familiei. Filmul scoate în evidenţă că tatăl lui Cornelius, Hildebrand Gurlitt., a fost un sfert de evreu şi a avut de suferit de pe urmă acestui fapt, pierzându-şi funcţia de director al Muzeului Konig Albrecht din Zwickau. În 1933 a fost obligat să renunţe şi la funcţia de preşedinte al Uniunii Culturale Hamburg. Concluzia Arte: Hildebrand Gurlitt însuşi a fost un urmărit al regimului nazist, fără să se amintească de milioane adunate de acesta în timpul războiului. Arte îi ridică o statuie de colecţionar curajos”, notează Berliner Zeitung.

Pro-Gurlitt

“Informativ, dar îndreptat într-o singură direcţie”, comentează Die Welt. Cotidianul german adoptă o altă poziţie pro-Gurlitt, considerând că Arte îl defăimează pe octogenar. “Ce e aşa ciudat la domnul Gurlitt? Că citeşte toate etichetele înainte să cumpere ceva? Că bea limonadă cu supă din plic? că inspiră teamă şi ignoranţă faţă de jurnaliştii care îl urmăresc prin supermarket? Vorbim de un om de 80 de ani, labil emoţional după pierderea colecţiei de artă cu care a trăit toată viaţa. Ciudată se poate considera confiscarea colecţiei de către Procuratura Augsburg în 2012, o acţiune nu doar exagerată, dar şi ilegală la ora actuală. Regizorul Maurice Philip Remy n-are nici o obiecţie ca Arte să prezinte iar imaginile captate în stil paparazzi şi interviurile cu jurnaliştii mondeni de la Paris Match, Spiegel şi Focus. Din fericire, spre final, regizorul schimbă perspectiva şi pune în lumina abuzurile justiţiei şi a autorităţilor din domeniul artei, care şi 70 de ani de la căderea regimului nazist se uită impasibile la eventualele restituiri. Povestea tatălui său scoate în evidenţa conflictele pe care l-a avut acesta cu naziştii, care, în 1931, în urma unei campanii naziste, a fost obligat să se mute la Hamburg. Toate acestea doar fiindcă accepta să organizeze expoziţii cu opere ale evreilor, el însuşi fiind nepotul unui evreu. Cornelius a primit o moştenire grea, dar, din punct de vedere legal, ea este securizată. Din păcate, filmul oferă doar procuraturii şi autorităţilor un drept la replică, în timp ce experţi competenţi nu au fost intervievaţi. Aceştia ar fi lămurit situaţia şi nu ar fi alimentat isteria existenţei unei comori naziste”, notează jurnaliştii de la Die Welt.

Exponentul Nibelungilor

Revista “Der Spiegel” încearcă o abordare echidistantă într-un comentariu intitulat “ultimul exponent la Nibelungilor”. “Cornelius Gurlitt şi-a ascuns şi protejat comoara de 1280 de opere de artă timp de mai multe decenii. Acum încearcă Arte să ne lămurească ce e cu acest bărbat ciudat. Tentativa lor eşuează din simplul motiv că viaţa cere o continuare a poveştii. La începutul lui noiembrie, Focus a adus în faţa opiniei publice un domn cu părul cărunt, mic de statură şi elegant îmbrăcat, care părea puţin căzut dintr-o altă lume. Ca un ultim exponent al Nibelungilor, el şi-a protejat şi ascuns comoara moştenită. Guvernul a ştiut tot timpul, dar a tăinuit acest caz. Apoi a reacţionat agitat pasând totul în sarcina unei echipe de cercetare a provenienţei operelor de artă”, consideră Spiegel.

Tonul aparent echidistant se transformă uşor în unul plin de cuvinte de laude dar şi critici pro-Gurlitt. “Cazul Gurlitt este fascinant prin prisma poveştii tatălui sau, un expert în artă care a oscilat între profitor şi victimă a nazismului. Şi-a renegat originile evreieşti în perioada nazistă şi s-a declarat evreu după război, ca să îşi recupereze colecţia confiscată de americani. Sub deviza uitarea ne eliberează, Hildebrand este ilustrat drept un făptaş şi complice la înşelăciunile din acea perioadă. El devine figura antipatică a filmului. Documentarul curajos şi convenţional are însă un punct slab: nu se poziţionează faţă de ancheta actuală a autorităţilor. Nu critică şi nu are un punct de vedere, când deja ne este clar că, indubitabil, confiscarea colecţiei reprezintă un abuz, chiar dacă poate se caută dreptate pentru descendenţii proprietarilor de drept. Operele găsite la Salzburg nici nu apar în film. Rămâne de văzut dacă instanţele vor sancţiona confiscarea abuzivă a colecţiei. Este încă neclar când se va încheia ancheta. Astfel, interesantul documentar rămâne doar un bilanţ intermediar timpuriu. Publicul interesat trebuie să îşi păstreze calmul fiindcă urmează continuarea, atât în viaţa reală, cât şi în film”, concluzionează cei de la Spiegel.