Deveselu: cu scutul, sau pe scut? (I)

Pe la începutul lui februarie, o dezvăluire de presă de la Washington despre dificultăţile în derularea unui proiect din sutele de proiecte militare noi ale Americii – rachetele interceptoare americane de la Deveselu, România – a pus pe jar televiziuni, posturi de radio, ziare, agenţii de presă, palate prezidenţiale şi guvernamentale, şi ambasada SUA  din ţara – gazdă. S-au confirmat, astfel, încă o dată – dacă mai era nevoie –  consecinţele negative, consolidate într-o perioadă de timp îndelungată, de opt ani,  ale fostului “monopol” Băsescu din raporturile româno-americane: (1) “dialogul” bilateral a ajuns o cale cu sens unic Washington – Bucureşti, în formatul decident – executant, şi (2) iresponsabilitatea în formă agravată, continuată şi anticonstituţională cu care Traian Băsescu insistă să trateze această ţară, declarând, cu ocazia evenimentului amintit, că există riscul ca România să fie etichetată drept un “stat imprevizibil” (?!), aşa cum sunt clasificate Somalia piraţilor şi insurgenţilor islamici, Coreea de Nord a foametei şi armelor nucleare, Afganistanul narco-guvernelor şi insecurităţii eterne şi Cambodgia câmpurilor de mine şi a beizadelelor de khmeri roşii cu pistoale la brâu, la vedere. Iar consecinţa imediată a acestor minusuri care, odată cu rămânerea nefirească a lui Băsescu la Cotroceni, persistă în demersul bilateral româno-american, este că ştirea menţionată a produs aici confuzie şi hiperreacţii. De la hăhăielile-horror prezidenţiale, deloc pe măsura funcţiei, la asigurările emfatice ale lui Mircea Geoană, veşnic “tocmai întors de la Washington” şi întotdeauna “tocmai după o discuţie semnificativă”, cum că “everything will be alright”, şi până la declaraţiile echilibrate, în context european, ale ministrului Apărării, Mircea Duşa, s-a spus aproape totul. Aproape totul, minus lămuririle datorate grabnic românilor de factorii politici actuali, după opt ani de beznă şi şmenuri băsiste, în ce priveşte opţiunile, capabilităţile şi procedurile Americii faţă de România, şi invers, ale României faţă de America, lămuriri la acelaşi nivel la care este informat publicul euroatlantic, partener al publicului românesc în spaţiul comun al NATO şi UE.

Ultimul raport GAO şi România
Serviciul de investigaţii şi recomandări privind răspunderea financiară a guvernului SUA – GAO, Government Accountability Office – este mai mult şi altceva decât spune titlul său, adică un fel de Curte de Conturi de genul celor dintr-o ţară europeană. Este instrumentul Congresului SUA pentru audituri financiare, dar şi pentru evaluări de proiecte, de investigaţii deschise şi sub acoperire, de expertiză legală şi judiciară etc. În esenţă, GAO este un serviciu nonpartizan, ultraperformant şi cu o reputaţie veche şi solidă, de-a lungul anilor GAO a primit denumirea de “câinele de pază al Congresului”, dar şi de “cel mai bun prieten al plătitorului de impozite”, ca recunoaştere a meritelor sale la ambele capete ale societăţii, guvernanţi şi guvernaţi, pentru dezvăluirile referitoare la risipe de fonduri şi la deficienţe manageriale, de proiectare, tehnice etc. Cele aproximativ 900 de rapoarte pregătite anual de GAO se referă la toate operaţiunile guvernului şi ale agenţiilor sale, de la bugetul federal, la resurse umane, de la sistemul de pensii, la afaceri internaţionale, şi de la producţia de avangardă bazată pe nanotehnologii, la Apărare.

După cum se cunoaşte, recentul raportul clasificat al GAO dezvăluit public de către agenţia internaţională de presă “Associated Press”, a afirmat că sistemul antirachetă american în curs de instalare în România şi Polonia nu este eficient şi nu poate asigura protecţia SUA şi a partenerilor europeni. În raport se mai arată că, într-o perioadă de austeritate financiară cum este cea actuală, Congresul ar putea sista acest proiect nesigur, iar oficialităţi de la Pentagon cred că el subminează relaţiile cu Rusia şi perspectivele unei viitoare reduceri reciproce a armelor nucleare, o prioritate a preşedintelui Obama. De asemenea, GAO afirmă că Agenţia pentru apărarea balistică a Statelor Unite a ajuns la concluzia că România este o locaţie nepotrivită pentru instalarea unui sistem antirachetă pentru protejarea Americii, în sfârşit, serviciul citează un alt raport al experţilor, care pur şi simplu recomandă renunţarea la proiect şi mutarea interceptorilor pe coasta de Est a Statelor Unite.

În media din Statele Unite, ultimul raport GAO a fost comentat sumar, părerile exprimate au fost mai degrabă defavorabile, sub motivul inutilităţii proiectului, şi a reducerii cheltuielilor militare. Iar un punct de vedere radical a fost exprimat în editorialul “Apărarea antirachetă din Europa nu este eficientă”, apărut la 9 februarie în publicaţia “Veterans Daily” a militarilor în retragere americani, cităm: “Opinia că ar fi necesar un scut antirachetă pentru protejarea Europei de un atac al Iranului este total ridicolă şi nu a fost niciodată susţinută de vreo entitate militară sau guvernamentală americană... Instalarea rachetelor pe o poziţie înaintată este, fără îndoială, o resimulare a Războiului Rece împotriva ruşilor, o mişcare ofensivă ascunsă în spatele uneia defensive. Această mişcare este începutul unei noi curse a înarmărilor şi, dacă priveşti cu atenţie la cei care o sprijină, la persoanele, entităţile şi contractorii implicaţi, nu trebuie să fii un guru ca să pricepi că este vorba de o altă jefuire financiară a plătitorilor de taxe şi impozite din această ţară”. Apoi, un cititor a postat următorul comentariu: “Armata română nu are absolut nici un cuvânt de spus în privinţa operaţiunilor antirachetă. SUA deţin controlul total asupra operaţiunii şi nu dau nici o socoteală guvernului român. Terenul pe care se află baza de rachete a fost închiriat – fosta bază de la Deveselu, la 35 de mile sud-est de Piteşti – şi astfel România a devenit o ţintă nucleară. Sistemul de la Deveselu este complet lipsit de apărare în faţa rachetelor ruseşti Iskander, spun specialiştii americani. De altfel, rachetele Iskander în versiunea cu rază de acţiune de 2.000 km pot distruge întregul sistem antirachetă american din Europa de Est. Toată povestea cu interceptorii din România este o aiureală şi, ceea ce este absolut uluitor, este faptul că, în ce priveşte aceste rachete, populaţia României este complet lăsată în ceaţă”.

Este limpede, deci, că recentul raport GAO nu este cea mai bună veste cu putinţă, şi nici nu prevesteşte un viitor lipsit de griji pentru proiect. Declaraţiile binevenite ale Ambasadei americane la Bucureşti, că SUA vor rămâne angajate să-şi protejeze teritoriul naţional şi cetăţenii, precum şi partenerii europeni din NATO, au fost singurele luări de poziţie calificate, care au putut restabili, întrucâtva, încrederea publicului românesc. Acelaşi public care nu dă doi bani pe vorbele “optimiste” ale lui Băsescu, vorbe goale disimulând speranţa că raportul GAO nu se va întâmpla, pentru că – hai să o spunem fără ocolişuri – el crede cu disperare că povestea cu Deveselu, dacă se realizează până la capăt, îi va aduce imunitatea viageră mult visată...

În sfârşit, opinia publică din România, pare să fi fost prinsă “pe picior greşit” de aceste subiecte neplăcute. În România, din motive aparent inexplicabile, controversele, împotmolirile, erorile şi eşecurile Americii în Europa de Est şi spaţiul ex-sovietic au fost, după căderea comunismului, subiecte “tabu”. De asemenea, povestea stupidă cu “marele licurici” este o altă escrocherie băsistă, ticluită spre a evita rostirea cuvântului SUA, atunci când ar exista afirmaţii critice faţă acestea, sau faţă de relaţia obedientă a preşedintelui demis cu  “stăpânul”. Dacă, de-a lungul anilor, la fel ca în Europa vestică, media le-ar fi vorbit românilor şi de politicile nu întotdeauna încununate de succes – un lucru absolut firesc – ale Americii în estul Europei, sau despre fricţiunile – normale şi ele – existente între SUA şi vest-europeni; dacă românii s-ar fi trezit ceva mai devreme de iarna trecută şi de referendumul de astă-vară şi dacă ar fi spus de acum 4-5 ani un “Nu” hotărât  proscrisului naţional de la Cotroceni şi “partidului” lui fantomă, dacă toate acestea s-ar fi întâmplat prin 2007-2009, atunci ultimul raport GAO nu ar fi produs confuzia amintită, iar înţelegerea, cunoaşterea reciprocă şi relaţiile româno-americane ar fi ajuns mult mai departe. (va urma)