Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În numărul 481 (decembrie 2008) revista "Le Magazine litteraire” comentează câteva apariţii editoriale care anunţă bicentenarul naşterii lui Charles Darwin. "Anul 2009- scrie Maxime Rovere - este anul a tot ce este Darwin: omul, cercetătorul, polemistul, teoreticianul.
Toate faţetele acestei figuri universale vor primi onorul.” Este vorba despre o dublă aniversare: în 2009 se vor împlini două secole de la naşterea lui Darwin, dar şi 150 de ani de la apariţia lucrării sale fundamentale ”Despre originea speciilor”(1859) "Două ocazii – notează comentatorul - pentru a omagia un savant prea celebru pentru a fi cunoscut aşa cum se cuvine”, un savant care ”nu şi-a găsit locul ce i se cuvine în Pantheonul imaginar al Franţei.” Drept pentru care acelaşi Maxime Rovere notează acid: ”Festivalul publicaţiilor care va acompania această aniversare reprezintă aşadar un foc de artificii binevenit, indispensabil pentru a pune într-o nouă lumină barba savantului.”
Dincolo de ironie, reţinem intenţia prestigioasei publicaţii franceze de a oferi cititorului o imagine vie şi veridică a unui Darwin - "contemporanul nostru.” În adevăratul înţeles al termenilor. Despovărat de prejudecăţi şi de clişee.
Într-o primă instanţă, am pute vorbi despre un ” Darwin avant Darwin”, pe care îl aflăm în notaţiile din "Carnetele” sale, datând din anii 1837-1838. Scrise cu două decenii înainte de apariţia operei sale capitale aceste notaţii relevă un spirit tânăr, viu, neliniştit, preocupat să înţeleagă ceea ce a observat în cei cinci ani de călătorii. La puţin timp după publicarea "marii sale ipoteze”, Darwin va trebui să se confrunte cu ceea ce detesta cel mai mult: polemicile, ale căror ecouri ajung încă până la noi. În această ordine se face trimitere la cartea lui Luc Perino ”Darwin viendra-t-il?” ( titlu ce s-ar putea traduce ”Va veni vremea lui Darwin?”). În cartea amintită, Luc Perino se apleacă asupra unei confruntări programate: mai precis, reconstituie maniera în care Biserica anglicană şi Academia de ştiinţe au organizat celebra dezbatere de la Oxford din 30 august 1860. Dezbatere (la care Darwin nici nu a luat parte!) care a dat cale liberă la peste 150 de ani de manipulări dogmatice.
Nu este, atunci, întâmplător faptul că iezuitul Francois Euve va consacra un op de 200 de pagini, ”Darwin şi creştinismul”, elucidării unor adevăruri şi, mai ales, falsuri, care planează încă asupra acestui delicat subiect. Într-o asemenea reprezentare ”opoziţia brutală între darwinism şi credinţa religioasă nu este câtuşi de puţin o necesitate, ci doar o construcţie istorică”. Demonstraţia cărţii merge pe ideea că problemele care au suscitat polemici (cronologia Terrei, rolul lui Dumnezeu şi al hazardului, locul omului şi al istoriei sale) au făcut dificilă receptarea evoluţionismului darwinist. În context, Francois Euve trimite la un alt savant, deopotrivă, vizionar şi controversat, la ”iezuitul prohibit”. Este vorba despre Pierre Teilhard de Chardin (1881-1955), a cărui cosmologie a încercat să unească într-o amplă sinteză "înaintele” ştiinţei cu "în susul” religiei, dar care nu a putut beneficia de recunoaşterea şi de circulaţia pe care le merita decât târziu după moartea autorului.
O altă carte consacrată acestui subiect şi asupra căreia cronicarul publicaţiei franceze se opreşte în consemnarea de faţă este scrisă de Patrick Tort: ”Efectul Darwin”. Tema centrală a acesteia ar fi ”darwinismul social”, adică ideea unei selecţii naturale menite să asigure reuşita indivizilor cel mai bine adaptaţi societăţii. "Dar - suntem avertizaţi -, nici crud şi nici cinic, Darwin a elaborat o <
După ce a trecut în revistă aceste contribuţii franceze la marcarea "Anului Darwin”, cronicarul lui ”Le Magazine Litteraire” acordă atenţie aparte ”Autobiografiei” lui Darwin, a cărei versiune în limba franceză a apărut la editura Le Seuil. Carte prin care, "Englezul”(Darwin, fireşte! n.n.) şi-a asumat grija de a redacta propria hagiografie. O carte a unui om "în amurgul vieţii sale, conştient că scrie pentru posteritate”. "Lucrul cel mai interesant este maniera în care bătrânul Darwin pozează”, probat chiar de multiplele retuşuri pe care textul le va cunoaşte. Astfel, Darwin redactează o primă versiune în 1876, la 67 de ani. Şase ani mai târziu, mai adaugă un număr de pagini, conturând figura tatălui său şi prelungind textul cu mai multe pagini în care îşi explică şi îşi motivează scepticismul religios. În 1887, Emma, soţia sa, va pune în ordine textul, suprimând pasajele pe care le găseşte neconvenabile imaginii lui Darwin pentru uzul posterităţii. Ar fi vorba în special despre incriminările lui Charles la adresa surorilor sale sau contra dogmaticului precept ”credo quia absurdum.”
"Chiar şi sub învelişurile exegezelor care s-au acumulat – conchide comentatorul lui "Le Magazine Litteraire” - Darwin nu este câtuşi de puţin aproape de a se fi fosilizat”.
Sugestie binevenită şi (de ce nu?) incitantă şi pentru publicistica noastră. Oricum, într-un an de crize şi de patimi, mai mari sau mai mărunte, o întoarcere la cărţile marilor spirite ale precursorilor nu strică!
