Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Daniela s-a născut în Bucureşti. În comunism. În familie dezbinată încă dinainte ca ea să poată zice ”mama”. Îşi aminteşte primele imagini clare de la 4 ani. Erau cu toții la picnic în pădure, undeva în județul Giurgiu.
Tăticul şi mămica ei stând în picioare, lângă păturică. Tăticul, o sticlă de bere spartă în mână, şi mămica tot apărându-se cu brațele. Daniela îşi aminteşte cât de vii erau culorile. Verdele ierbii de pădure trasat cu roşul sângelui de mamă.
Pe urmă s-a făcut totul negru.
Pe urmă îşi aminteşte de cai, apă şi câmp. Era legată de o căruță, în timp ce bunicii ei prăşeau porumbul. Îşi aminteşte setea mai mult decât foamea. Se ruga de căluți să împingă găleata din tablă şi spre ea, să se adape, că nu mai poate.
După divorț, mama ei rămăsese cu povara. Ca să scape de problemă, a făcut-o pachet şi a dus-o pe Daniela acasă la bunicii din Broşteanca. Ei au luat-o, că n-au avut de ales. S-au resemnat cu gândul că va creşte aşa cum cresc copiii pe lângă casa omului: ca nişte buruieni.
La bunici
Bunicul ei a văzut mai mult decât o buruiană în Daniela. A văzut un trup cald pe care palma se lipeşte aşa de bine! Mai ales când e ştearsă cu toată puterea bunicului îmbibat cu alcool. S-au lipit palmele de Daniela cu nemiluita. Până când fetița a învățat să descuie poarta şi să fugă.
Găsise un nuc, în apropiere, iar crengile copacului erau tare confortabile. De sus, Daniela a văzut luna pentru prima dată. I-a spus lunii tot ce s-a întâmplat şi i-a cerut s-o ajute.
Într-o zi, cu căprița după ea, Daniela a zărit o lună aşa de mare şi grasă pe după dealuri, încât a crezut că a venit, în sfârşit, să o salveze.
A fugit şi-a tot fugit, mâncând deal după deal, până şi-a dat seama cât de prostuță poate ea să fie. Cum să vină luna s-o scape de bătaie?
La şcoală
Când a început şcoala, Daniela s-a uitat la tovarăşa învățătoare ca la Sfânta Fecioară. O privea în ochi şi spera ca doamna să înțeleagă mesajul ei. Uneori lăsa vânătăile la vedere, să vadă doamna. Dar doamna nu îşi vedea decât de programa şcolară şi de treburile ei.
Chiar şi aşa, la şcoală tot era mai bine ca acasă la bunicul. Daniela se obişnuise să fie un copil normal 4 ore pe zi. Învăța, desena, cânta şi se juca în pauza mare.
“Bătaia e rupta din Rai”, nu?
Apoi mama ei s-a întors. Daniela a sperat că e o mamă bună şi o salvează. Dar nu. Era doar o mamă schimbată de vreme. A vrut să-i dea o educație cum trebuie fetei, aşa că a mutat-o la oraş. Mama Danielei ştia exact cum îşi va educa fetița, îi va aplica un tratament strict, ca să bage milităria-n ea. Mai ales că prea se ştrengărise pe la țară. Iar bătaia, se ştie, e ruptă din Rai.
Daniela şi-a primit porția de Rai zi de zi, pentru următorii 16 ani, la etajul nouă. Între patru pereți şi cu uşile închise.
Ştiau şi vecinii, ştiau şi profesorii. Toată lumea ştia cât Rai poate duce Daniela în fiecare zi. Copiii veneau uneori la uşă ca să asculte cât de tare poate plânge ”aia de la nouă”.
Mama Danielei avea o misiune. Era determinată să scoată ”om” din sălbăticiunea care crescuse pe lângă casa bunicilor.
Ziua lucra, vindea pâine la băcănie. Ce făcea din pâine se ducea pe vin. Cum se aghezmuia, mama Danielei începea să vadă numai îngeri-îngeraşi în fața ochilor. Apoi lua parul şi-o canoniza pe Daniela mai ceva ca pe sfinți.
A cunoscut Iadul
Când avea 14 ani, prin 1986, Daniela se săturase de atâta sfințenie la mila părintelui. A zis că poate să încerce să vadă cum e şi Iadul. Măcar şi dacă ar fi scăpat de mama ei, Iadul sigur trebuie să fi fost mai uşor de tolerat decât Raiul. A deschis geamul, a simțit briza nepăsătoare de la etajul nouă. A pus un picior peste pervaz. Şi când să-l ducă şi pe-al doilea s-a uitat printre lacrimi din nou la mama ei. Cu paharul de vin în mână, femeia a încurajat-o părinteşte. “Sari! Creză că mă prosteşti? Sari!”.
Daniela, balansându-se între Rai şi Iad, nu mai ştia diferența dintre cele două. Apoi a cântărit posibilitățile ca un om aflat la poarta păzită de Sfântul Petru. La 14 ani, Daniela a realizat că o săritură de la etajul nouă nu i-ar fi garantat moartea. Iadul era un loc care i se vindea prea scump.
A mai murit un pic
Dacă sar, şi nu mor? S-a întrebat fetița din clasa a VIII-a. A rămâne şi vie, şi invalidă ar fi fost o situație mai rea decât bătaia zilnică de mamă. Aşa că a tras greoi celălalt picior înapoi peste pervaz şi, cu privirea în jos, a mai murit un pic în suflet. După aceea a văzut Daniela un Rai, cum numai dumnezeilor le este dat să cunoască.
După ce s-a trezit din comă, fetița s-a dus afară bucuroasă că mai are picioare. În râsetele copiilor –”ha-ha-ha, te-a bătut mama ta!-” Daniela a luat autobuzul şi s-a dus unde ştia că locuieşte tatăl ei.
A bătut la uşă. A răspuns cineva. El era căsătorit, avea alți doi copii. Familie, responsabilități.
“Daniela, tăticu, trebuie să înțelegi. Nu am bani şi pentru tine, mergi acasă la mă-ta şi bagă-ți mințile bine-n cap!”. Tatăl Danielei a cuprins-o de mânuță şi a condus-o frumuşel pe calea Raiului, în stație la autobuz. A aşteptat să se urce, ca să fie sigur că pleacă. A făcut ”pa” şi stânga-mprejur.
La orfelinat
Daniela n-a plâns. Învățase că lacrimile nu fac decât să-ți usture fața. În drum spre casă, a mai avut o idee. S-a dus la un orfelinat, a bătut la uşă.
“Mă primiți şi pe mine aici? Că acasă mă bate mama de mă omoară în fiecare zi. Şi nu mai pot”, le-a spus celor de acolo. Dar pentru copii ca ea, cu doi părinți întregi şi cu serviciu, nu e loc la orfelinat. A fost certată că a fugit de acasă şi trimisă roată-mprejur la maică-sa.
Daniela a continuat să meargă la şcoală. Din două motive. Ca să nu o bată mama ei că nu merge la şcoală; şi ca să nu fie acasă, unde o bate mama ei.
O rază de lumină
Începuse să joace handbal din clasa a VIII, şi a continuat şi la liceu. Era tare bună. Goalkeeper. Avea nişte reflexii că nu lăsa să treacă nimic de brațele ei. Antrenorul i-a sugerat un sport profesionist. Aşa s-a aranjat Daniela cu judo la Dinamo.
După un an de practică, Daniela a adus acasă Bronzul național. Drept răsplată, mama ei i-a mai altoit o bucățică din rai, că de ce nu a venit cu Aurul?
După Revoluție, Daniela a vrut să facă aşa cum făceau mulți tineri: să-şi ia viză şi să plece de tot. A cerşit vize din consulat în consulat. Nici o şansă, i s-a spus. Când a împlinit 23 de ani, Raiul de acasă se sfârşise brusc. Pesemne că procesul ”educațional” fusese încheiat.
Şi-a găsit de lucru ca agent de pază. Era micuță, dar vânjoasă. A învățat de la judo, un fel de religie pentru Daniela, că puterea ei nu e în muşchi. Ci în slăbiciunile altora. Daniela ştia că lumea are foarte multe slăbiciuni, ştia unde sunt, şi cum le găseşte. Cu banii câştigați mergea la facultate în speranța că, studentă fiind, are mai multe şanse să primească o viză de plecare.
Când Raiul devine Iad
Totul s-a întors cu fundul în sus când Daniela a văzut un anunţ în ziar. Statuia Libertății în alb şi negru, îi spunea clar: ”We Want You ... In America”.
Taberele internaționale de vară din SUA promiteau ”9 săptămâni de aventuri şi noi orizonturi”. Daniela îți spune astăză că, fără judo viața ei ar fi putrezit în “Raiul ei” din România.
”Când am fost la interviu m-au întrebat ce am eu în plus față de alții. Erau foarte mulți candidați. Atunci am amintit de performanțele mele naționale de la judo. Acesta a fost biletul meu, judo”, îmi spune Daniela, în timp ce povestim aşezate pe canapea undeva în Washington, D.C.
Daniela a ajuns în America. A ajuns acum 14 ani şi îşi aminteşte ca şi cum a fost acum cinci minute. ”Când am păşit din avion, am strigat Freedom!”, spune Daniela, ochii ei mărgeluțe încă păstrând o umbră din Raiul de acasă de la mama ei.
În ochi se citeşte istoria vieţii
Mai ciudat este că şi fiul ei, un băiețel de 7 ani astăzi, păstrează aceeaşi umbră de tristețe în ochi, deşi este unul dintre cei mai fericiți şi iubiți copii din lume.
Odată, Daniela şi-a făcut curaj şi a întrebat. “Mamă, tu de ce m-ai bătut aşa de rău? De ce nu m-ai iubit?”. ”Mi-a răspuns că m-a educat la fel cum a fost ea educată de mama ei. Şi că educația ei a dat randament, pentru că uite unde am ajuns astăzi în lume”.
“Am întrebat-o pe bunica, bunică, tu de ce ai bătut-o pe mama şi n-ai iubit-o? Mi-a spus, pentru că aşa m-a crescut şi pe mine mama mea.”
Umbra aceea de tristețe din ochi e priponul ce-o ține pe Daniela devotată unei misiuni importante pentru sufletul ei: să informeze despre violența împotriva copiilor, să educe, să alerteze, să apere, să discute. Este ”eroul” care alții n-au fost pentru ea.
”Am aşteptat mereu să vină cineva să mă salveze. Prima dată am crezut că poate e Luna. Apoi fiecare adult de lângă mine, am tot sperat că mă salvează. Am aşteptat un erou în zadar. Mă sting de durere când îmi imaginez şi ştiu că sunt copii în fiecare clipă astăzi care aşteaptă să fie salvați.
5.663 de copii abuzaţi vs 263 de adulţi pedepsiţi
În prima jumătate a anului trecut au fost înregistrate 5.665 de cazuri de copii abuzați, neglijați, exploatați. Pentru 1.138 dintre aceştia s-a dispus plasamentul în regim de urgență. Doar în 263 de cazuri s-a inițiat urmărirea penală a agresorului. Cifrele acestea spun că în România încă se mai crede în sfințenia bătăii rupte din Rai.
Conform aceleiaşi statistici, locul în care copiii sunt cel mai des abuzați este casa părinților. În sânul familiei. Iar agresorii, cel mai adesea, sunt părinții, rudele, profesorii. Tocmai persoanele care ar trebui să se asigure de bunăstarea celor mai vulnerabili membri ai societății.
În România copiii suferă cel mai mult de neglijare. Adică sunt lăsați să crească aşa cum vor ei, pe nesimțite, şi fără ca părinților să le pese de soarta lor. Nu toți părinții plecați la muncă în străinătate îşi ignoră copiii, dar pentru unii este uşor să uite de nevoile unui copil atunci când sunt separați de o graniță.
La case mai mari
În Statele Unite, cinci copii mor în fiecare zi ca urmare a abuzurilor şi neglijării. În 2010, aproximativ 1.560 de copii au murit din aceste două motive. În 80% dintre cazuri copiii au murit bătuți de unul sau ambii părinți. 695.000 de copii au fost abuzați şi neglijați în America în 2010.
Am scris, pentru că Daniela speră că la final vom putea salva un copil. Unul singur măcar. Care se va duce la culcare în seara asta, nu batjocorit, ci mângâiat pe creştet şi sărutat pe obrăjori. Pentru că ei sunt oglinda omenirii.
Corespondent Washington, D.C
Citește pe Antena3.ro
