Presa germană: Cornelius Gurlitt nu este proprietarul comorii naziste

Cazul Gurlitt a împărţit presa germană. Anumite publicaţii şi jurnalişti susţin fără menajamente că proprietatea privată este garantată prin Constituţia germană şi statul german a comis un abuz împotriva octogenarului Cornelius Gurlitt, atunci când a decis să îi confişte şi sechestreze colecţia de 1406 opere de artă, găsite în locuinţa sa din cartierul munchenez Schwabing. Aceştia au jubilat la decizia Procuraturii Augsburg de a-i înapoia colecţia considerând că este singura cale corectă, chiar dacă mult întârziată. Pe de altă parte, există alte publicaţii şi jurnalişti care acuză statul german de lipsă de fermitate în soluţionarea cazului Gurlitt. Luând în considerare că aproape jumătate din colecţie este suspectată a fi artă degenerată sau confiscată de nazişti, aceştia nu îl consideră pe Gurlitt proprietarul colecţiei.

“Cornelius Gurlitt a primit înapoi colecţia de artă, dar asta nu îl face proprietarul legitim al operelor”, notează într-un editorial, Markus Krischer, jurnalistul revistei Focus, care a deconspirat cazul în octombrie 2013. “Ce defineşte o comoară? Cu siguranţă nu valoarea ei materială sau numărul exact al operelor de valoare. O comoară este definită prin strălucirea ei. Ea emană ceva. Valoarea şi aura sa nu sunt redate prin numărul de componente, ci prin poveştile şi destinele contopite în ele. Acesta este şi cazul comorii lui Gurlitt, confiscate de Procuratura Augsburg în urmă cu doi ani. Aşa au ieşit din întuneric şi s-au lăsat admirate creaţiile lui Matisse, Picasso, Nolde, Beckmann, Chagall, Klee, Durer sau Otto Dix. Pentru prima dată au început să îşi spună povestea lor. Cazul Gurlitt a intrat într-o nouă fază determinantă.  Cornelius a recuperat operele confiscate. El însuşi se declară pregătit să permită verificarea provenienţei lor, ca apoi, poate, cândva să le restituie descendenţilor proprietarilor de drept. Justiţia a admis că a greşit grav şi şi-a corectat eroarea. Operele nu ar fi trebuit confiscate. Sechestrul a fost inutil şi probabil chiar ilegal. Este adevărat că această greşeală a fost comisă împotriva lui Gurlitt, însă asta nu îl face o victimă”.

“Fiul unui comerciant de artă, care şi-a încropit colecţia pe spatele celor urmăriţi de regimul nazist, a profitat decenii întregi de aceasta. Cornelius Gurlitt a trăit din vânzarea operelor şi a ales să trăiască clandestin şi ascuns tocmai ca nimeni să nu afle de comoara sa. E dreptul lui să trăiască cum vrea, dar nimeni să nu deplângă figura sa tragică. Cornelius Gurlitt n-a fost nedreptăţit, doar forma sa existenţială s-a evaporat iremediabil. Cred că a fost permanent conştient că există riscul să fie demascat. Tocmai de aceea şi-a ascuns operele, care conform legii îi aparţin, dar niciodată familiei sale nu i se cuvin. Sute de opere şi-au pierdut proprietarii legali şi legitimi. Fie că au fost muzee sau colecţionari care au încercat fără folos să îşi salveze astfel vieţile. Printre aceste victime nu s-a aflat nici un Gurlitt. Cornelius Gurlitt n-a fost niciodată posesorul comorii muncheneze, el a fost doar posedat de ea. De câteva zile, el şi avocaţii săi sunt protectorii acestei comori. Ar trebui să îşi asume responsabilitatea şi să îi ajute pe cei care cercetează provenienţa operelor. Ar trebui să îi caute pe descendenţii proprietarilor de drept. Doar atunci misiunea lor ar deveni cu adevărat onorantă”, notează Krischer.

Tot mai multe publicaţii germane insistă pe seama faptului că octogenarul Cornelius Gurlitt nu este un caz singular. “Cornelius este fiul lui Hildebrand Gurlitt, unul dintre cei patru colecţionari de artă din subordinea lui Adolf Hitler. Cazul Gurlitt a inspirat doi autori să publice două cărţi despre proprietarii evrei şi căutările lor neîncetate după colecţiile furate. Cărţile surprind şi imaginea comerţului cu artă care a continuat neîntrerupt şi după căderea regimului nazist. Chiar şi astăzi apar la licitaţii opere suspectate a fi artă degenerată”, notează Volksblatt. “Fără doar şi poate, la ora actuală  în Germania sunt mii de proprietari de opere de artă furate. Cornelius Gurlitt nu este un caz singular”, susţine publicistul Stefan Koldehoff în cartea sa “Picturile sunt printre noi”. Comerţul cu artă şi galeriile germane au participat sistematic la jefuirea  evreilor, susţine el. “Supravieţuitorii Holocaustului şi descendenţii lor au primit doar o parte infimă înapoi. Operele nu au fost niciodată distruse. În ziua de astăzi, se câştigă în continuare foarte bine de pe urma lor”, consideră Koldehoff.

La aceeaşi concluzie au ajuns şi autoarele Monika Muller şi Monika Tatzkow în cartea “Picturi pierdute, vieţi pierdute”. “După căderea regimului nazist, negustorii s-au apărat propagând teoria că operele au fost arse. Comerţul cu artă în Germania a fost o ramură a economiei fără precedent, unde s-a oferit un spaţiu larg pentru tranzacţii dubioase. După război, această ramura a înflorit şi mai mult. Mentalitatea tipică i-a făcut pe oameni să nu întrebe de provenienţa artei. Hildebrand Gurlitt colecţiona artă de la cei ameninţaţi cu deportarea. În slujba lui Hitler, el a cumpărat artă şi din Franţa. Şi după război a rămas în relaţii apropiate cu cei veniţi în funcţii. Şi-a recuperat întreaga colecţie şi a adunat şi picturile ascunse în zidurile unei mori din regiunea Franken în ultimele zile ale războiului”, comentează cei doi autori.

“Cazul Gurlitt impresionează doar prin dimensiunea sa. În rest este un caz emblematic pentru nedreptatea comisă, pentru comerţul cu artă dus mână în mână cu regimul nazist şi continuat nestingherit în Republica Germană. Cunoscătorii fenomenului nu sunt miraţi de colecţia lui Gurlitt”, mai notează autorii în cartea lor, încercând să urmărească soarta unor colecţionari evrei precum Emma Budge, Max Emden, Lilly Cassirer sau Paul Westheim, ultimul căutând fără folos timp de 20 de ani după operele confiscate de regimul nazist.