Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Trimiterea la „cauzele profunde ale conflictului”, invocată de către un președinte care pretinde că vrea să meargă pe calea păcii, rezumă cel mai bine poziția lui Putin, după trei luni de presiuni diplomatice internaționale intense, în vederea încheierii unui armistițiu necondiționat de 30 de zile.
Prin cuvintele invocate cu obstinație de fiecare dată când este adusă în discuție o înțelegere de încetare a focului, Putin revine întotdeauna la falsa lui narațiune, conform căreia acest război pornit de el a fost declanșat de extinderea mult prea rapidă a NATO.
Cu numai câteva ore înaintea convorbirii telefonice de luni, dintre șeful Casei Albe și liderul de la Kremlin, alte patru cuvinte apăreau în spațiul public și s-ar putea să-i fi răsunat în urechi lui Putin, chiar în timpul conversației sale de două ore cu Donald Trump.
„Nu este războiul nostru!”, spunea vicepreședintele JD Vance, reluându-și rolul de mesager al unor vești foarte proaste pentru securitatea Europei.
Vance a reafirmat astfel o amenințare sumbră, din perspectiva europenilor, și anume aceea că Statele Unite ar putea să se retragă din conflict – atât din punct de vedere al implicării diplomatice, cât și din cel al sprijinului militar acordat Ucrainei –, dacă Rusia nu face pași spre un acord de pace pe care, în mod clar, Moscova nu îl vrea.
Retragerea Washingtonului este exact ceea ce Rusia își dorește și, aparent, pentru a ajunge la acest deznodământ, Putin nu trebuie să facă nimic altceva decât să continue războiul.
La scurt timp după convorbire, Trump părea deja un om care se retrage din luptă. Cu numai cinci zile înainte, el fusese intermediarul febril, pacificatorul dispus să construiască o punte între Putin și Volodimir Zelenski pentru o întâlnire în Turcia.
Citește pe Antena3.ro
Dar, după convorbirea de luni cu Putin, președintele SUA s-a mulțumit să spună că Ucraina și Rusia trebuie să discute direct, „pentru că doar ele pot să facă asta.” Mai mult, el a delegat această misiune către reședința noului Papă american, Vaticanul, desemnând-o ca pe un posibil loc de întâlnire.
SUA nu sunt complet ieșite din peisaj, dar vorbesc acum ca și când ar prefera ca altcineva să conducă acest proces.
Trump n-are ce să-i vândă lui Putin
Ultimele 10 zile ne-au oferit o amintire vie despre cât de puțin are nevoie în realitate Putin de președintele SUA sau de aprobarea acestuia. Iar logica e simplă.
În trei ani de război, mass-media de stat din Rusia le-a predicat constant telespectatorilor că nu se află doar în conflict cu Ucraina, ci cu întreaga Alianță Nord-Atlantică, inclusiv cu SUA.
Președinția lui Trump a deschis o mică fereastră în care Kremlinul ar putea, prin dialog, să-și îmbunătățească poziția sau chiar să obțină o relaxare a unora dintre sancțiunile occidentale.
Această oportunitate nu schimbă însă principalul crez al regimului de la Moscova: conflictul din Ucraina este un război existențial, menit să reafirme supremația Rusiei în „vecinătatea apropiată”.
Prețul plătit de populația rusă – în vieți pierdute și suferință economică – este unul colosal. Iar rezultatele mediocre sau chiar slabe de până acum, de pe câmpul de luptă, ar putea afecta serios credibilitatea actualei conduceri. Acesta nu este un război pe care Rusia își poate permite să pară că l-a pierdut.
În acest moment, capacitatea Statelor Unite de a influența Rusia pare neglijabilă. Desigur, Casa Albă ar putea înăspri sancțiunile, introducând „sancțiuni secundare” contra finanțatorilor Moscovei, cum ar fi India și China, care cumpără petrol rusesc.
O astfel de decizie ar provoca însă un nou conflict comercial cu mari puteri mondiale, cu care SUA tocmai și-au ameliorat relațiile.
Alternativa ar fi relaxarea sancțiunilor pentru a atrage concesii din partea Moscovei. Dar o asemenea abordare, blândă și riscantă, i-ar irita cumplit pe aliații europeni și ar eșua fără sprijinul practic al acestora.
Orice pas suplimentar menit să afecteze Rusia ar însemna, de fapt, că Trump a mers mai departe decât predecesorul său, Joe Biden, în sancționarea Kremlinului. Iar aceasta nu este linia de politică externă preferată a curentului „Make America Great Again”.
O asemenea mișcare ar adânci implicarea SUA într-un conflict care nu are un sfârșit previzibil, decât dacă una dintre părți cedează sau are loc o schimbare radicală de regim.
Perspectivele Ucrainei în 2025 sunt sumbre. Principiul de bază al politicii europene rămâne însă cea mai bună alegere dintre opțiunile rele: Rusia poate fi constrânsă să-și reducă ambițiile, doar dacă vede în fața sa o Alianță Nord-Atlantică perfect unită.
Fie economia, fie rezervele valutare, fie resursa umană sau capacitatea militară a Rusiei ar putea ceda în cele din urmă. E suficient ca doar una dintre aceste componente să clacheze pentru ca mașina de război a Moscovei să se poticnească.
Deși e o realitate sumbră, Europa nu are altă variantă, iar Ucraina, cu atât mai puțin.
Trump, în schimb, are variante. Spiritul său de om de afaceri nu vede probabil niciun câștig într-o investiție pe termen lung într-un conflict cu un inamic de care, în mod ideal, ar prefera să se apropie.
Scenariul optim, în viziunea sa, ar fi o Europă care revine la pacea dinaintea războiului. Deocamdată, însă, aici nu există nicio afacere de încheiat.
De cealaltă parte, Putin nu vrea să cumpere nimic. El vrea doar să cucerească și să ia teritorii prin forță. Iar Trump nu are ce să-i vândă, în afară de sprijinul american pentru aliații tradiționali ai SUA. Nu există nicio soluție prin care Putin și Trump să câștige amândoi și să-și păstreze statutul.
Timp de decenii, leadershipul american nu s-a bazat pe înțelegeri mici și profituri rapide. Acesta a fost construit pe altceva: generozitatea față de aliați, uriașa sa influență globală și hegemonia militară.
Acest amestec i-a adus statutul de cea mai mare economie a lumii și o monedă practic de neînvins – o realizare care, în sine, este o „afacere” uriașă.
Actualul lider de la Casa Albă vede însă rolul Americii ca fiind mult mai modest. Iar acesta ar putea fi momentul în care Trump a înțeles, în sfârșit, că Putin nu caută nici aprobarea, nici loialitatea sa și, în consecință, a făcut un pas înapoi.
Dacă lucrurile stau așa, atunci și America a făcut un pas înapoi. A renunțat la decenii în care a dictat regulile jocului global, a recunoscut limitele propriei puteri și a lăsat cel mai important potențial acord de pace de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial la voia unei rugăciuni – sau a unei încercări disperate – găzduite de către Papa american de la Vatican.
