"Relaţia România-China este un titlu de mândrie"

Ambasadorul României în China, Vio­rel Isticioaia-Budura, a fost numit re­cent în funcţia de director general pen­tru Asia în cadrul Serviciului Eu­ro­pean de Acţiune Externă (SEAE). Poziţia care asigură României privilegiul de a coordona relaţiile Uniunii Europene cu Extremul Orient, dar mai ales relaţia specială pe care UE o are cu cel mai important jucător mon­dial economic la acest moment, Chi­na. Interviul a fost realizat cu spri­ji­nul Radio China Internaţional.

Dan Tomozei: Într-un interviu acordat presei de la Bucureşti în luna august, aţi vorbit despre faptul că s-a uitat "că România a fost, după Uniunea Sovietică, al doilea parte­ner de modernizare industrială a Chi­nei Populare". Unde se plasează acum relaţiile româno-chineze?
Viorel Isticioaia-Budura: Pentru noi ca români, va trebui să spun, în virtutea celor opt ani de experienţă de la Beijing, că relaţia cu China este unul dintre titlurile de mândrie şi una dintre acumulările diplomatice importante. În primul rând, aniversa­rea celor două momente importante: 55 de ani, în anul 2004, ca sărbătorire a relaţiilor diplomatice, şi anul trecut, în 2009, împlinire a 60 de ani de activităţi diplomatice. Momentele acestea sunt importante, pentru că ele au reliefat continuitatea, soliditatea, relaţia tradiţională de prietenie şi încredere. Şi aş spune că aceasta este cu atât mai importantă acum, când România este un protagonist în contextul Uniunii Europene care se îndreaptă tot mai atentă către Asia şi către relaţia cu China. China a evo­luat în ultimii 30 de ani. Toată lumea ştie de acum formula devenită em­ble­matică, cei 30 de ani de reformă şi dez­voltare. Dar ce au produs aceşti ani în procesul de deschidere, de schimbare, de transformare a Chinei şi de creştere accentuată a ipostazei sale de parteneri legitimi, credibili, cu expertiză pe diferite domenii, ră­mâne o întrebare deschisă. Este o în­tre­bare deschisă pentru noi ca ro­mâni, pentru că de multe ori, în efortul nostru s-a îndreptat, după cum ştiţi, în ultimele două decade către Vest, către Uniunea Europeană, pentru regăsirea noastră, în ipostaza le­gitimă şi credibilă de europeni şi de membri în UE şi structurile euro-atlantice. Acum, această cantitate de energie, de atenţie şi efort ins­ti­tu­ţio­nal şi uman ar trebui, împreună cu par­tenerii noştri europeni, trans-atlantici, să se regăsească în acelaşi efort de reconstruire a rela­ţiilor cu par­tenerii asiatici în general şi bine­înţeles cu China. Vorbesc des­pre Chi­na fiind aici şi în virtutea con­vingerii că este o relaţie care me­rită un efort su­plimentar.
Spuneam că potenţialul nostru de relaţii este semnificativ pentru că avem tradiţie. Tradiţie marcată prin aniversări, avem un dialog ins­ti­tu­ţional de la cel mai înalt nivel, pe care-mi îngădui să relatez expresia consecventă cu care prietenii chinezi caracterizează această relaţie de nivel înalt: de încredere politică. Nu este o formulă care se regăseşte în totalitatea relaţiilor externe ale Chinei, ci numai acolo unde această relaţie evident reală şi substanţială materia­li­zea­ză o asemenea caracteristică.

SUA au luat un avans consistent în construcţia relaţiilor cu China. Po­trivit comisarului european Catherin Ashton, există riscul unor pier­deri importante de tempo pe re­laţia UE-China. Sunt două întrebări aici: care sunt căile de urmat pentru recuperarea decalajului şi întărirea relaţiilor cu zona Asiei, având în vedere şi aspectele de ordin politico-militar, şi cum vedeţi relaţia Bruxelles-Beijing, după accederea dumneavoastră în poziţie?
Aş spune că într-adevăr termenele de comparaţie a relaţiilor SUA cu Asia în ansamblu şi cu China în special sunt un element suplimentar de am­biţie, de îndemn şi sigur de constatare a unor diferenţe. Ansamblul intereselor americane pe spaţiul asia­tic şi în relaţia cu China este un pic mai complex şi dumneavoastră aţi evidenţiat dimensiunea politico-mili­ta­ră sau militaro-strategică ce diferen­ţiază, în mod evident, relaţia faţă de UE. Dar aş spune că, în egală mă­sură, UE, dincolo de constatarea unui decalaj, a unor diferenţieri mai degrabă, are elemente de natură să o distingă în peisajul relaţiilor re­gio­nale aici, în Orientul Îndepărtat, într-un sens pozitiv. Aş constata faptul că în ultimii doi-trei ani ansamblul re­laţiilor comerciale, economice, teh­no­logice dintre UE şi China, în pri­mul rând, a cunoscut o expansiune deo­sebită, anuală, chiar şi în ciuda efec­telor crizei financiar-economice din ultimii doi ani. Aş constata faptul că, cu precădere, anul acesta a de­ve­nit şi mai vizibil faptul că partenerul eu­ropean, statele membre şi UE în an­samblul său, s-a iposta­ziat în par­tenerul comercial nu­mă­rul unu, de­pă­şind SUA şi alţi par­te­neri importanţi comerciali ai Chinei din re­giu­nea Asiei. Deci, cu UE şi cu statele membre evident, China a ajuns să tran­zac­ţioneze zilnic peste un mi­liard şi jumătate de dolari. În altă or­dine de idei, UE este pri­mul investitor străin, în sensul am­plitudinii, extensiei volumului de in­vestiţii externe în China. Apoi, China însăşi devine tot mai interesată să se în­drepte, prin forţa economică pe care a acumulat-o în ultimii ani, către UE şi să găsească acolo recipienţi im­portanţi ai in­ves­ti­ţiilor sale şi mai ales ai intenţiilor sa­le de cooperare tehnologică şi dez­vol­tare tehnologică în conformitate cu actualele nevoi.
În prezent, China a ajuns să asi­gu­re 17% din necesarul de impor­-tu­ri al Uniunii Europene. În aceste con­diţii, solicitarea Chinei de a i se re­cunoaşte titlul de economie de pia­ţă liberă rămâne un subiect pe agen­da bilaterală. Cum vedeţi evo­lu­ţia dialogurilor pe acest subiect?
Este nevoie de a lua act de evo­lu­ţiile din ce în ce mai solide şi mature ale Chinei şi acestea, în primul rând, în domeniul economic. Comunitatea de afaceri europeană, care este pre­zentă în China, pe piaţă efectiv, atât ca partener comercial, cât şi ca par­te­ner industrial, a adus aici unele dintre cele mai importante grupuri in­dus­triale europene. Acestea au creat o expertiză în virtutea căreia UE în ansamblu, în definirea politicilor faţă de un partener extern aşa cum este China, are anumite aş­tep­tări. De aici şi această problemă a acor­dării statutului de economie de pia­ţă, pentru că, la nivelul UE, s-au de­finit o serie de condiţii tehnice şi se aş­teaptă ca partenerii chinezi să fie dispuşi a le îndeplini. Pentru unii dintre prota­goniştii europeni, această chestiune a statutului de economie de piaţă se pune extrem de mult sub raport tehnic, în virtutea unor condiţii de­fi­nite foarte specific şi legate de aş­teptările comunităţii de afaceri eu­ro­pene, a firmelor europene care ope­rea­ză pe piaţa chineză.
Într-un alt registru pe această temă, aş constata, tot cu onestitate, cu sinceritate, că prietenii chinezi o văd mai mult sub raport politic, sub raportul atitudinii unui partener important care este UE. Aşa cum am men­ţionat, UE este partenerul numărul unu, deci în această privinţă prietenii chinezi aşteaptă ca Uniunea să aibă o atitudine mai deschisă, mai cordia­lă şi să recunoască soliditatea evo­lu­ţii­lor din economia de pe piaţa chi­ne­ză. Aşteptările de ambele părţi sunt im­portante, dar uşor definite în regis­tre diferite. De aceea, aşa cum men­ţio­naţi, dialogul pe această temă este important să fie activ, aprofundat şi să permită în final acomodarea re­ci­procă, armonizarea acelor percepţii. Mai devreme sau mai târziu, şi vorbim despre numai câţiva ani, în virtu­tea reglementărilor de la Organizaţia Mondială pentru Comerţ, Chinei îi va reveni acest statut de economie de piaţă. Părerea mea este ca prietenii chinezi, pe deoparte, să fie sensibili la aşteptările partenerilor europeni tocmai pentru că ei sunt prezenţi pe piaţa chineză. Sunt protagonişti importanţi ai dezvoltărilor tehnologice şi de piaţă de aici. Şi atunci aşteptările, do­leanţele lor evident vor trebui să fie semnificative şi prietenii chinezi ar trebui să facă eforturi în a le acomoda. În egală măsură, pentru europeni, ca prim partener comercial al Chinei, este important să înţeleagă aşteptările chinezilor. Sunt convins că în această privinţă, dialogul care este în curs va produce un rezultat final pozitiv.

Concret, ce a însemnat anul 2010 din punct de vedere turistic, al relaţiilor româno-chineze, din punct de vedere cultural, educa­ţio­nal, al delegaţiilor şi al parteneria­te­lor dintre comunităţile din România şi China?
Aş spune că anul 2010 ne-a ajutat să identificăm câteva dintre direcţiile semnificative ale evoluţiilor din relaţiile bilaterale. În primul rând, faptul că atunci când există evenimente majore, de semnificaţie internaţională, România este prezentă, se străduieşte să participe efectiv, cu eforturi instituţionale, financiare, dar să fie prezentă în China. Aşa s-a întâmplat la Jocurile Olimpice din 2008, la Beijing, aşa s-a întâmplat şi anul acesta la expoziţia mondială de la Shanghai. Anul acesta a arătat că frecvenţa şi multiplicitatea relaţiilor este reală. Peste 200 de grupuri, de­legaţii oficiale, neoficiale, au făcut vizite, ceea ce este semnificativ. Am trecut de media de 140-150 de delegaţii, ceea ce arată că avem, la nivelul de bază al contactelor, al interac­ţiu­nilor româno-chineze, o dinamică nouă. Societăţile ambelor ţări au produs un potenţial de cooperare, de interes reciproc pe care, efectiv, trebuie să îl canalizăm pentru o int­e­rac­ţiune reciprocă, din ce în ce mai di­rectă, concretă, pe zonele de in­te­res. Deci, a crescut numărul de contacte bilaterale, în diferite domenii, aş spune că au crescut zonele în care începem să luăm act de potenţial şi trebuie să facem ceva mai mult. Asta vizează şi schimburile de studenţi. Avem nevoie tot mai mult de cunoscători de limba română în China, de cunoscători de limba chineză în România. Există o ten­dinţă foarte necesară de a încărca ex­pertiza noastră de cunoaştere re­ci­procă cu o specializare. Apelul meu, prin intermediul dumneavoastră direct, ar fi să încurajăm cât mai mult tânăra generaţie să o facă, să îşi asume această nobilă sarcină de învăţare a limbii, a istoriei, de cunoaştere a realităţilor reciproce. Aş spune că o ocazie foarte importantă este că în anul 2011 vom întâmpina anul european al tineretului, anul UE-China în domeniul relaţiilor de tineret. M-aş bucura să văd că nu numai agenţiile şi ministerele care răspund de ac­ţi­u­nile pe linie de tineret, ci comunităţile locale, organizaţiile de tineret din ambele ţări ar dedica un efort suplimentar fructificării acestui cadru ge­ne­ral, acela al Uniunii Europene, al statelor membre, dar şi cel al relaţiei bi­laterale tocmai pentru accentuarea cunoaşterii reciproce.