1 DECEMBRIE / România patrioată

Pe-un ger năprasnic, cu ochii în ceaţă, România s-a făcut dodoloaţă, aşteptând să-şi spună “La Mulţi Ani!”. Curiozitatea ne-a scos din hrube, ne-a fardat frumos, ne-a îmbrăcat bine şi ne-a mânat în stradă. Am venit ostăşeşte, luând cu noi tot arsenalul de nimicuri. Am uitat în schimb să ne punem patriotismul.

Noi suntem românii, pe veci stăpânii. Plescăind gumă, înjurând, hăhăind. Mojici, mândri, cu obrazul de toval, cu genţi fosforescente, ca nişte paiaţe tapate cu fixativ, cu burţile golite de modă ori supte de foame. Blazaţi, dar curioşi. Înjurându-i pe toţi, miştocărindu-i pe toţi şi imediat slăvindu-i ca nimeni alţii mai bine. Bădărani, blestemând ceaţa şi frigul, încercănaţi, prea trişti, în veselia noastră mâncăm shaorma, crăpăm seminţe, pufăim în colţul gurii, aşteptând “maşinuţili” şi “tancurili” să treacă pe sub Arcul de Triumf. Cu-n rictus între măsele părem încântaţi şi ne dăm coate îngheţate ca să stăm cât mai în faţă. Ne-am călcat în picioare pentru că ne-am gătit frumos şi merităm să fim primii acolo, moţ. Nu am văzut nimic, n-am fost nici atenţi la ce se spunea, dar ne-am dat întâlniri, ne-am agăţat, ne-am pozat ca să ne punem pe hi5. Şi când ne-am enervat am blestemat. Ne-am luat fularele cu Dinamo şi Steaua. Ne-am îmbrăcat în steaguri, le-am înfăşurat de gât, ne-am pus evantaie în cap şi pe când ni s-a spus “Deşteaptă-te, române” am hohotit, tremurând de râs. N-am avut nici un fior.

APLAUZE ÎNGHEŢATE ÎN MĂNUŞI
Patrioţii stau pe margine şi aplaudă dosiţi de după copaci. Aplauze răzleţe, îngheţate în mănuşi. Sunt aceiaşi patrioţi pe care i-am văzut ţinându-şi de mână fiii, nepoţii, verii, verişoarele, ostaşi ai Armatei Române. Aliniaţi înainte de paradă, bravii soldaţi îşi mişcă doar ochii. Demni, pe poziţii, mult prea reci înainte, de o teatralitate mândră şi emoţionantă în timpul defilării. Patrioţii stau drepţi şi avizi ascultă marşul din spate. Nu se înalţă pe vârfuri, nu-şi dau ghionturi, stau unii lângă alţii cuprinşi de tăcere. Au o verticală perfectă şi în cele mai multe cazuri sunt albiţi. Privesc cu deznădejde în jur, uneori se amuză, alteori întorc (dintr-o ruşine a firii) capul în altă parte. Nu comentează niciodată, doar privesc şi ţin pentru ei. Se minunează de toţi copiii purtaţi pe umerii taţilor, de inocenţa cu care privesc pe stradă ca la un desen animat cu jucării de care au şi ei acasă.

TINERII ŞI SLAVA ŢĂRII
“Ia uite la ăla, ce ninjalău!” Sunt tinerii, slava ţării. Scăpaţi de prin licee, cu chipuri emo şi haine fistichii, îşi fac unii altora poze. Eu cu ea, în spatele steagului, noi la paradă, noi cool printre români, noi lângă un vârf de tanc. Se plimbă cu bicicletele prin mulţime, ascultă muzică la căşti, ovaţionează la focurile de armă, dau pe gură interjecţii când vorbeşte preşedintele, se scarpină în nas, îşi programează întâlniri pe somnul deşteptător din moarte. “Fratele meu, ridică-te în picioare pentru onoare, să fii român adevărat!” Înţepeniţi în suflete, i-a năpădit pe toţi indiscreţia, fără a fi însă mişcaţi. Pozează tancurile şi gagicile gradate.

Aniţa şi bocceluţa, în vizită la Bucureşti

Aniţei i-a luminat Dumnezeu calea. Mereu a zis că “dacă ştii drumul e ca şi cum ai avea două perechi de ochi”. Dimineaţă, la Gara de Nord, a păşit pentru prima oară în Bucureşti. A poftit cu sfinţenie, ca într-un pelerinaj, la paradă. Nu ştia nimic, dar a sperat că se va ivi vreun om de bine care să-i arate calea. A vrut mereu să vină, dar cum n-are nici calendar şi nici televizor a auzit la radio că e 1 Decembrie. “Ziua veteranilor. Ziua morţilor.” Aşa ştie Aniţa şi numaidecât trebuia să se înfăţişeze în onoarea omului ei, care a fost veteran. La cei 78 de ani a străbătut Bucureştiul pe jos cu emoţie, ca la prima întâlnire. E ca şi cu drumul la mănăstire pe care îl face duminică de duminică fără a simţi durere sau necaz. În viaţă a avut “un drum cu îngeri”, după cum îi place să zică, şi ei au ajutat-o de pe când era fată pe malul Prutului, de unde i-e locul.

Pe când a început parada, pe Aniţa am aşezat-o în faţă, i-am făcut loc în grupul elevilor cu ţigările aprinse. N-a deranjat-o, le-a întors o privire gingaşă de bunică.

S-a sprijinit bine cu mâinile de gard, emoţionată, deşi îi îngheţaseră picioarele în şoşoni. Venise de-a dreptul singură, cu o bocceluţă de cârpă la subsoară, într-un ilic împletit, acoperindu-şi mereu chipul cu basmaua. Era toată un fior. Şi pe când a început Imnul ţării, doar pentru ea, Aniţa din Flămânzi, au existat atunci lacrimi.