A murit Paul Niculescu-Mizil / "Fără unirea tuturor forţelor nu se poate ieşi din criză"

Fostul demnitar Paul Niculescu-Mizil a încetat din viaţă sâmbătă dimineaţa, în jur de ora 2.00. Era internat la clinica Geronto Life Med din Bucureşti, suferind de afecţiuni ale inimii. Trupul său neînsufleţit este depus în holul principal al Ministerului de Finanţe, de unde va fi mutat luni în capela de la Cernica. Înmormântarea va avea loc marţi, 9 decembrie, ora 13.00 la cavoul familiei de la Cernica.

Paul Niculescu-Mizil născut pe 10 decembrie 1923, la Bucureşti, fiind una dinte personalităţile marcante ale regimului comunist din România. Încă de tânăr s-a familiarizat cu ideile politice de stânga, părinţii săi fiind militanţi social-democraţi.

CARIERĂ FULMINANTĂ
Începutul regimului comunist în România l-a prins pe tânărul Niculescu-Mizil pe frontul de Vest, fiind elev al Şcolii Militare de Ofiţeri din Ploieşti. Imediat după 23 august 1944 unitatea sa a fost mobilizată în Transilvania, participând la luptele de eliberare a acestui teritoriu de sub ocupaţia maghiaro-germană. După război, Paul Niculescu-Mizil s-a reîntors în Bucureşti, unde şi-a făcut cursurile superioare. Paralel cu activitatea studenţească, şi-a început cariera politică, înscriindu-se în 1945 în Partidul Comunist Român. Având o bogată cultură de stânga, şi-a pus cunoştinţele la dispoziţia partidului, devenind redactor al ziarului "Tinereţea". Tot în timpul studeţiei a activat şi în organizaţiile de profil, devenind secretar general al Asociaţiei Studenţilor din Academia Comercială şi Industrială.

Fiind o tânără speranţă a regimului, Paul Niculescu-Mizil a promovat pe scară ierarhică în PCR, iar în ianuarie 1956 a intrat în aparatul Comitetului Central, ca şef al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie. Prin funcţiile pe care le-a deţinut, a participat la momente-cheie ale istoriei comunismului românesc, cum ar fi retragerea trupelor sovietice în anul 1958, sau poziţia ţării noastre faţă de invadarea Cehoslovaciei de ţările participante la Tratatul de la Varşovia, în 1968. În legătură cu anul 1968, Paul Niculescu-Mizil a avut o atitudine spectaculoasă şi  curajoasă în acelaşi timp, părăsind lucrările şedinţei pregătitoare a Conferinţei partidelor comuniste şi muncitoreşti, ce se desfăşura la Budapesta (februarie 1968). Era şeful delegaţiei României, iar gestul său a fost considerat un act de frondă, venind ca ripostă faţă de atacurile sovieticilor la adresa Bucureştiului, care susţinea reformele democratice ce se adoptau în cadrul "Primăverii de la Praga".

A intrat în elita comuniştilor români şi prin "moda" de a adopta copii orfani, în anii ’50. Paul Niculescu-Mizil a înfiat mulţi copii şi nu a făcut nici o diferenţă între urmaşii naturali şi cei intraţi în familia sa dintre micuţii rămaşi fără părinţi.

La sfârşitul anilor ’70 şi în anii ’80, Niculescu-Mizil a început să fie marginalizat de Nicolae Ceauşescu, pe fondul "beţiei de putere" de care acesta dădea dovadă. A rămăs membru al Comitetului Central şi al Guvernului, însă i se atribuiau poziţii oarecum marginale, "locurile din faţă" fiindu-le rezervate apologeţilor dictatorului. După 1990 a fost judecat în "lotul CPEx", care-i cuprindea pe foştii membri ai Comitetului Politic Executiv al CC al PCR. A fost închis până în 1992, iar după eliberare a fost unul dintre cei mai activi foşti demnitari comunişti. A acceptat să vorbească deschis despre regimul trecut şi a participat la numeroase talk-show-uri, unde s-a confruntat cu "bătioşii" reprezentanţi ai "societăţii civile anticomuniste".

"ROMÂNII TREBUIE SĂ FIE UNIŢI"
Paul Niculescu-Mizil a susţinut că era de datoria sa faţă de istorie să-şi lase pe hârtie amintirile despre experienţa în fruntea Partidului Comunist şi a ţării. Astfel că a scris numeroase articole de presă şi a acordat mai multe interviuri pe această temă, pe care le-a strâns ulterior în coperţile cărţii "O istorie trăită". Îşi motiva astfel demersurile memorialistice: "Am scris în 1990, în vară, un memoriu adresat preşedintelui ţării. Şi l-am dat publicităţii. Acolo am spus că nu se poate ignora istoria de 45 de ani a unui popor, a unei ţări. Nu poate fi şteasră o asemenea perioadă din istoria ţării. Ar însemna să blamăm poporul român. Doar în aceşti ani poporul român a participat la viaţa politică, scocială, economică, a ridicat fabrici şi unităţi agricole, canale, drumuri, instituţii de cultură, învăţământ ş.a.m.d. Deci, asta a fost o luare de atitudine poltică.

Un alt exemplu. Am scris o serie de articole despre reconciliere. Noi trăim într-o criză economică, socială, politică, morală, gravă. Nu vreau să discut cauzele. Dar nu putem ieşi din această criză dacă nu spunem odată: «Să se termine cu dezbinarea, cu împărţirea românilor în tabere». A fost ce a fost. Tragem linie. Să ne întrebăm acum ce avem de făcut pentru ţară. Fără unirea tuturor forţelor din această ţară nu se poate ieşi din criză. Iar când spun unire, înseamnă chiar a tuturor. Excluderea a 4 milioane de foşti membri ai PCR, menţinerea unor procese înscenate, abuzive, contrare legii, nu înseamnă recociliere...".

Ca şi înainte de 1944, Paul Niculescu-Mizil a rămas şi după 1989 fidel ideilor de stânga pe care le-a dobândit de copil, în familie. În memoriile sale susţinea: "Eu cred că singura soluţie pentru ţara asta este soluţia de stânga. Este soluţia socială. De aici să nu se tragă concluzia că sunt împotriva privatizării. Nu, domnule. Sunt pentru o societate care să aibă grijă de marea majoritate a populaţiei acestei ţări. Sunt contra unei societăţi care adânceşte disproporţiile, care se polarizează în sărăcie şi mizerie. Eu am trăit pe propria-mi piele această societate. Să nu mi se spună din cărţi că-i bună sau nu. Eu am gustat din această «bunătate». Cred că numai o soluţie de stânga poate fi benefică în această ţară...".

APEL LA ADEVĂR
În acelaşi timp, Niculescu-Mizil făcea apel şi la reconciliere, la stoparea dezbaterilor inutile privind care-i mai responsabil decât altul faţă de aşa-zisele "crime ale comunismului": "Asăzi este la modă răstălmăcirea. După 1945, s-a mers pe linia răstălmăcirii a ceea ce s-a întâmplat până la 23 august 1944. A venit o răsturnare în 1989. Tot ceea ce s-a întâmplat până în '89 estă rău. Nu se poate. Este o părere lipsită de cultură elementară. Un punct de vedere care neagă dezvoltarea societăţii, care crede că istoria începe cu noii oameni ce vin la conducere. Istoria României n-a început nici cu comuniştii, nici cu cei care au venit după comunişti. Istoria acestei ţări este de sute, de mii de ani. A avut suişuri, ocolişuri, coborâşuri. Cu cât trece timpul, lucrurile se aşează şi se ajunge la o normalitate, la civilizaţie, aş zice chiar la o normalitate democratică".

Ultima carte

L-am văzut pe Paul Niculescu-Mizil cu câteva luni în urmă, cu ocazia lansării ultimului volum de care s-a ocupat – "România şi războuiul americano-vietnamez”. O lansare amânată, din cauza bolii ce lesne i se citea pe chip. A ascultat opinii, a depănat amintiri, a răspuns la întrebări. De unde forţa de a povesti, răbdarea şi tenacitatea de a scrie pentru alţii despre adevărul lui, m-am întrebat în timp ce desenam a plictis floricele şi steluţe pe-o filă de agendă? Un om cu forţele împuţinate a rezistat stoic, mai multe ceasuri, ritualului ce însoţeşte astfel de evenimente. Printre cuvintele despre politica externă a regimului comunist, despre liderii lumii, despre războaie şi pace, longevivul demnitar a răspuns întrebărilor mele nepuse. "Închis la Jilava, supus judecăţii pentru motive imaginare, m-am gândit şi m-am răzgândit de-a lungul multor zile şi nopţi la atitudinea pe care-ar trebui să o adopt, spunea Paul Niculescu-Mizil atunci. Am decis că trebuie să dau socoteală despre activitatea mea în timpul regimului comunist nu tribunalului, ci oamenilor. Aşa am început să scriu, şi de atunci am scris mai multe cărţi”. Cuvintele sale ascundeau în ele o profesiune de credinţă: a trăi pentru a povesti. Paul Niculescu-Mizil a fost unul dintre puţinii demnitari comunişti care-a ales calea mărturisirii prin scris. Desigur, opiniile şi judecăţile cuprinse între coperte pot fi oricând amendate, comentate, combătute. La o privire rece şi atentă, unele se confirmă şi altele nu. Mărturia sa nu-i literă de Evanghelie, dar atâta câtă e, ajută la cunoaşterea unei epoci ce-a fost şi nu va mai fi niciodată. Paul Niculescu-Mizil a crezut că prin comunism, lumea va fi mai bună. Asta i-a fost convingerea, până la sfârşit. În şedinţele Comitetului Central, la întruniri internaţionale sau de la masa de scris, a slujit o singură cauză. Pentru lumea de azi, când totul se negociază, o asemenea consecvenţă descumpăneşte, intrigă, uimeşte. Şi dacă am fi mai oneşti, am recunoaşte că la capătul capătului, efortul său merită toată admiraţia. Să sperăm că în atotputernicia Lui, Dumnezeu îi va ierta greşelile sale cele de voie şi cele fără de voie. Odihnească-se în pace. (Cristina Diac)

Biografie

• membru de partid din 1945
• secretar general al Asociaţie Studenţilor din Academia Comercială şi Induistrială (1945)
• redactor la ziarul "Tinereţea" (1945)
• membru în colegiul de redacţie al revistei "Lupta de clasă" (din 1951)
• asistent, director de studii (1946-1950), rector adjunct şi rector (1950-21 iun. 1954) la Universitatea de partid "Ştefan Gheorghiu"
• director adjunct al Insititutului de Istorie al PMR (din 1955), prim-adjunct (21 iun. 1954-25 ian. 1956)
• şef al secţiei de progagandă şi agitaţie al CC al PMR (25 ian. 1956-1965)
• membru al Consiliului Apărării RSR (7 apr. 1964-29 apr. 1974)
• membru în consiliile de conducere ale ARLUS (Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică) şi Comitetului Naţional pentru Apărarea Păcii (1965-1969)
• secretar al CC al PCR (1965-1972)
• vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (24 apr. 1972-17 mart. 1975)
• ministru al Educaţiei şi Învăţământului (13 oct. 1972-19 iun. 1976)
• vicepreşedinte al Biroului Executiv al Consiliului de Miniştri (din apr. 1974)
• vice-prim-ministru al guvernului (18 mart. 1975-30 mart. 1981)
• preşedintele Consiului Sanitar Superior (din 28 oct. 1975)
• preşedintele Consiliului de Coordonare al producţiei de bunuri de larg consum (16 iun. 1976-7 mart. 1978)
• ministrul Finanţelor (7 mart. 1978-30 mart. 1981)
• reprezentant permanent al RSR la CAER (din 16 iun. 1979)
• preşedintele CENTROCOOP (24 mart. 1981-22 dec. 1989)
• profesor universitar la catedra "Bazele marxism-leninismului" a Universităţii "C.I. Parhon" din Bucureşti
• deputat în MAN ales în circumscripţia electorală Iveşti (1957-1961) şi Tudor Vladimirescu (1965-1969) reg./jud. Galaţi; Timişoara Nord, jud. Timiş (1969-1875); Arad-Est, jud. Arad (1975-1980); Bacău-Sud, jud. Bacău (1980-1985); Negreşti-Oaş, jud. Satu Mare (1985-22 dec. 1989)
• preşedinte al Comisiie de Cultură şi Învăţământ a MAN (1961, 1966-1969)

Oana Mizil deplânge dispariţia bunicului

Proaspăta deputată Oana Niculescu-Mizil a primit cu profundă întristare vestea decesului bunicului. Paul Niculescu-Mizil a susţinut-o până în ultimele clipe în cariera sa politică. În noaptea de vineri spre sâmbătă, tânăra deputată i-a făcut ultima vizită, spunâdu-i că a fost validată oficial ca parlamentar al României. Vestea l-a bucurat enorm pe fostul demnitar din perioada comunistă, care s-a dus în lumea celor drepţi cu sentimentul că cineva din familie îi urmează prestigioasa carieră publică.
Despre bunicul său, Oana Mizil are numai amintiri plăcute. A sfătuit-o să fie un om corect, onest, să nu facă compromisuri. Întotdeuna i-a spus să-şi pună activitatea în slujba oamenilor şi a idealurilor corecte. Susţine că-i va călca pe urme bunicului, militând pentru ideile democratice de stânga.

SATISFACŢII
"Acţiunea care a dus la retragerea trupelor sovietice din România a dat poporului român încrederea în posibilităţile sale, în capacitatea de a învinge dificultăţi atât de mari, cum au fost cele rezultate din cel de-al doilea război mondial. Şi aceasta în ciuda unei conjuncturi internaţionale în care ţara noastră a fost obiect de târguială, pe tarabele – desigur, bine lustruite şi elegante – unde cei mari au hotărât soarta lumii. Actul din 1958 se înscrie ca un act de înţelepciune, curaj şi demnitate în istoria României".
Paul Niculescu-Mizil, 1997