Români de cursă lungă. A plecat să ia pâine, dar a ajuns în Munții Caucaz. Părinții au aflat de la radio

“Uită-te pe geam în Piața Lahovary, ce fantezie! Uite o Dacie, un autobuz, un Matiz, un Lamborghini, uite acolo gunoiul, iată, lumea așteaptă în stație, e tot ce vrei! Ce frumoasă naturalețe!”. Stelian Păvălache privește fascinat prin fereastra studioului său foto din București și vede în stația de autobuz ceea ce un om obișnuit nu observă niciodată. Dar ochiul lui e antrenat pentru frumos. Căci de zece ani tot călătorește singur prin lume cu cortul, rucsacul și camera foto - e drogul lui, nu se va opri niciodată. Are 36 de ani și muncește doar șase luni pe an acasă, în București, ca să facă rost de bani pentru călătorii. Predă fotografia și face film documentar. Cealaltă jumătate din an stă plecat pe unde turistului obișnuit nu prea-i place să se plimbe: Pakistan, Vietnam, China, India, Peru… Iar acum pregătește o expediție pe Everest, cu alți trei prieteni. Când nu stă cocoțat în nori, îl găsești pe străzi străine, printre oameni negricioși cu turbane colorate. Când nu-i nici acolo, umblă prin vreun sătuc pakistanez uitat de lume, printre capre, musulmani, copii murdari și bătrâne. Sau în vreo mănăstire budistă, filmând, observând și trezindu-se odată cu tibetanii, la patru dimineața. Ajunge în locul dorit mai mult din instinct. Nu-l interesează hărți și busole, nu-și scoate trasee de pe internet. Când caută un loc mai ascuns într-o țară unde nu cunoaște limba, își deschide laptopul și le arată localnicilor fotografia cu locul. Ei sunt GPS-ul lui, așa că niciodată nu greșește. Nu doarme la hotel. Obișnuiește să-și așeze cortul în pustiu, pe marginea drumului, oriunde nimerește. Dacă îi trebuie ceva, bate la ușile necunoscuților și îndată primește ce-i trebuie. “E suficient doar să ai un stil firesc de a aborda oamenii. Pur și simplu vorbești cu ei și îi întrebi aceleași chestii care te interesează și pe tine. Iar ei simt că ești sincer și deschis și te acceptă”, spune Stelian. Și tot umblând așa, din țară în țară și din loc în loc, a descoperit că România lui e bună așa cum e.

„Mai degrabă mizez pe un cioban decât pe un intelectual”

„Bucureștiul e o mixtură mai sănătoasă decât realitatea oricărui alt oraș european. Am călătorit foarte mult în Europa, e sterilă social. În România reglările dintre oameni se fac în mod firesc; acolo nu. Acel univers minunat al Europei în care totul e bun și frumos nu există. Ei nu au nevoi spirituale, ci numai fizice. Adică: nu mă deranja când merg pe stradă, sorry, sorry, sory, să nu speriem copilul, să nu facă cumva cățelul caca pe stradă și să calci în el că pe urmă trebuie să mergi la business. Până la urmă, să calci într-un rahat de câine de pe stradă e natural, te duci, te ștergi și gata. Îți spun, toți oamenii firești din Europa se vor întoarce la țară. Acolo, dacă ninge și cade copacul, nu-i nici o problemă. Numai în oraș lucrurile au devenit tragice din cauza aberației intelectuale.  Mai degrabă mizez pe un cioban decât pe un intelectual. Ciobanul măcar e natural, dacă ceva nu-i convine, îți dă o palmă, dacă ceva îi place, râde până cade jos. Un peruan crescut sus pe munte te ignoră dacă te simte fals. La fel și copiii lor. Sunt oameni demni și naturali, cu aerul ăla - nu mă înjosesc chiar dacă ești un turist alb. Eu îmi cunosc valoarea. În Huaraz, un sătuc din Peru, am vorbit cu oamenii într-un fel de spaniolo-română improvizată pe care numai noi o înțelegeam. Am descoperit acolo un fel de birt întunecat numit Marcel. Sigur, noi imediat i-am spus La Marcelică. Și îi ziceam: Marcelică, faciar mâncar? Sau: Marcelică, poți să ne faci un papas fritos con carna? Sau ziceam direct beeee și el înțelegea. Și de aia cred că oamenii de la țară sunt mai empatici și mai buni. În Ladakh, India, am stat o lună cu cortul în păduricea de jos a unei mănăstiri budiste. Și toți călugării știau de cortul meu, veneau și se uitau, dacă e totul bine, dacă n-a intrat cineva peste mine să mă deranjeze. Ba chiar îmi lăsam toată ziua în cort laptopul și tot echipamentul, că ei mi le păzeau singuri de sus, fără să-i rog eu și fără să aștepte nimic în schimb”, mai povestește Stelian.

Primul an sabatic: două luni singur în pădure, într-o căsuță din crengi

Toate astea le-a început, cumva, la trei ani, când ai lui l-au luat prima dată pe Caraiman, la cățărat. Mergea copăcel, dar țipa că nu vrea să-l ajute nimeni. Mai târziu, la liceu, a decis că viața de oraș e prea stresantă și a decis că e timpul să facă o pauză. Și-a luat rucsacul, toporul, funii, s-a dus în pădure și și-a făcut singur casă acolo, din lemn și crengi. Două luni a stat în codru, departe de lume, gândindu-se la nimic. A fost primul an sabatic din viața lui. Dar adevărata aventură a venit mai târziu, prin 2001 când terminase facultatea și avea firma lui de calculatoare și de internet. Pur și simplu s-a dus să cumpere pâine și a ajuns în Caucaz. Părinții au aflat de la radio. Ce se întâmplase? Se întâlnise pe drum cu un amic care-l anunțase așa, într-o doară, că se pregătește să plece pe Caucaz. Cum l-au auzit, tânărului Stelian i s-au aprins ochii. Abia pe la Iași și-a sunat părinții să-i vândă și lui un calculator din firmă, să aibă bani de drum. Când a ajuns în Târnăuți, a găsit dezastru. Un munte căzuse peste oraș și-l îngropase până la etajul cinci al blocurilor. Însă lui catastrofa asta i s-a părut “o tragedie fascinantă”. După ce a urcat pe vârf și s-a văzut înapoi în țară, a dat iama într-o sală de internet, să vorbească acasă. Era atât de murdar, încât băiatul de la internet l-a ținut minte o lună de zile: “A, da, știu, erai tipul ăla nespălat de pe munte!”. Dar pentru el acesta a fost un compliment. Fiindcă ce a urmat a fost o viață întreagă de ani sabatici. (Va urma)