Băieţii de cartier ştiu că unii poliţişti nu-s miliţieni!

Portret robot: burtos, ceafă lată, pus pe hărţuit cetăţeanul, gata oricând să primească şpagă şi, nu în ultimul rând, mână în mână cu infractorii. Recunoaşteţi în aceste clişee descrierea pe care ne-am obişnuit cu toţii să o asociem imaginii poliţistului român.
Ieri seară am descoperit pe propria-mi piele că portretul robot al poliţistului român este departe de şabloanele pe care le folosim inconştient când vine vorba de această profesie.

Mă întorceam acasă după o zi lungă şi obositoare iar atunci când mi-a sunat telefonul am simţit nevoia să mă opresc din condus. Un gest mai degrabă de autoprotecţie decât de respectare la sânge a legii care îţi interzice să vorbeşti la mobil fără să ai hands-free. Pur şi simplu eram obosită şi nu mă simţeam în stare să fac două lucruri în acelaşi timp.

Numai că ceea ce mie mi s-a părut o idee bună, mai ales că mă aflam într-o zonă circulată chiar şi la ore târzii din noapte, unor băieţi de cartier li s-a părut o oportunitate. În doar câteva secunde, geamul maşinii pe partea dreaptă s-a făcut zob iar rucsacul de pe bancheta din spate a prins aripi.

Mi-e greu să descriu şi acum frica prin care am trecut când am auzit bufnitura puternică urmată de zgomotul făcut de bucăţile de sticlă care se împrăştiau din geamul făcut ţăndări. Încerc să dau uitării teama care m-a cuprins când un individ a pătruns prin geamul spart şi a înhăţat rucsacul. S-a mişcat cu o agilitate extraordinară apoi a fugit cu "prada". În câteva secunde rămăsesem fără laptop, modem, telefoane, carduri, acte, permis auto. Pierdusem tot, inclusiv legitimaţia de jurnalist atât de dragă mie, dar primisem la schimb un cocktail şoc de teroare, adrenalină şi neputinţă. Eram în stare de şoc. Vroiam doar să plec cât mai repede din acel loc să ajung acasă şi să mă simt în siguranţă.

Vocea raţiunii a fost însă soţul meu pe care l-am sunat imediat după ce am pus maşina în mişcare. Mi-a zis să ma calmez şi să mergem la Poliţie. Eram atât de sursecitată încât nu am înţeles că mi-a dat întâlnire la Secţia de Poliţie aşa că am pornit în viteză spre casă. Vroiam să mă simt în siguranţă mai întâi. Asta era tot ce mă interesa în acel moment. Şi apoi de ce aş fi mers să îl văd pe Garcea cel burtos care îmi va râde în nas, se va scărpina în creştetul capului şi după ce voi scrie o declaraţie mă va trimite acasă dojenindu-mă că l-am deranjat în timpul programului???

La Piaţa Moghioroş am văzut un echipaj de Poliţie. Ştiam că în cele din urmă voi ajunge la ei, aşa că am oprit lângă maşina care îmi ieşise în cale. La prima "ciocnire" toate gândurile preconcepute despre poliţişti păreau să se adeverească. Poliţistul m-a întrebat dacă am sunat la 112 apoi m-a invitat să eliberez strada. El tocmai verifica un şofer vitezoman. Eu eram în stare de şoc şi nu înţelegeam decât că mă trimite la plimbare aşa că am sunat la 112.

A apărut imediat un alt poliţist care a început să mă întrebe despre semnalmentele hoţului şi obiectele care îmi fuseseră furate. Vorbeam deja cu operatorul de la 112 şi parcă eram în transă. Simţeam cum teama începe să fie înlocuită de furie la adresa sistemului. Nu sesizam ridicolul situaţiei în care mă aflam: aveam lângă mine un poliţist gata să mă ajute iar la telefon vorbeam cu un alt poliţist căruia îi explicam situaţia. Evident că i-am iritat pe amândoi prin atitudinea mea. În cele din urmă am făcut alegerea corectă şi am vorbit cu omul de lângă mine. I-am spus că cel care îmi spărsese maşina era mic de statură, purta o geacă de culoare albă şi o şapcă de culoare deschisă.

În următoarele ore aveam să descopăr cum o mână de oameni încă îşi fac cu entuziasm meseria deşi au salarii mizere şi noi toţi credem despre ei că sunt prieteni cu infractorii.

Datele furnizate de mine au fost transmise prin staţie către echipajele care patrulau. Apoi am plecat să le arătăm locul unde s-a petrecut incidentul. Am oprit însă pe drum pentru că un alt echipaj reţinuse deja un suspect. Mic de statură, îmbrăcat cu o bluză de trening cu partea frontală albă, cunoscut de agenţi pentru că se droga şi supravieţuia căutând prin gunoaie. Părea candidatul perfect iar tot ce mai lipsea era identificarea lui.

Nu am putut însă să fac acest lucru. Îl văzusem prea puţin pe cel care mă atacase iar şapca pe care o purta pe cap îi ascusese destul de bine chipul. Aş fi putut să îl nenorocesc pe viaţă pe acel om dacă "l-aş fi identificat". Nu puteam să jur cu mâna pe inimă că el este vinovatul aşa că mi-am urmat conştiinţa şi am spus acest lucru poliţiştilor.

Între timp zona în care oprisem se umpluse de echipaje aflate la patrulare: trei maşini cu poliţişti care îmi cereau detalii, o a patra maşină tot cu poliţişti care a stat cât să preia direct de la sursă datele hoţului. Uite că devenisem şi eu sursă pentru prima dată în viaţa mea.

Deja tensiunea începea să se risipească, sunasem la bănci să îmi anulez cardurile, începusem să calculez valoarea daunelor şi să văd cum aş putea să le minimizez cât mai rapid. De recuperat lucruri nu mai trăgeam nicio speranţă....

Am mers apoi la Secţia 22 de Poliţie pentru declaraţii. La doar 15 minute după ce ajunsesem la Secţia 22, echipajul care plecase în patrulare imediat după ce au aflat detaliile cazului a apărut cu un alt suspect care avea în braţe calculatorul meu. Mi-au spus că şi telefoanele sunt în duba Poliţiei şi au plecat cu persoana reţinută să o interogheze.

Deşi îmi văzusem calculatorul nu îmi venea să cred că este posibil ca Poliţia Română să se mişte atât de rapid şi eficient. Toate prejudecăţile mele erau zdruncinate.
 
A urmat apoi o seară lungă cu culegerea de probe de către criminalist, declaraţii amănunţite date poliţistului de la Judiciar, prezentarea de dovezi că bunurile respective îmi aparţin. Toţi poliţiştii cu care am vorbit aveau o singură preocupare: să acţioneze ca la carte astfel încât să nu dea ocazia unui avocat isteţ să le zădărnicească munca.

Când le-am spus că sunt jurnalist, câţiva dintre ei au început să îşi spună ofurile. Toţi erau nemulţumiţi de tăierea salariilor şi sporurilor şi de volumul mare de muncă apărut în ultimul an odată cu creşterea gradului de infracţionalitate, perceput de ei ca fiind cel mai mare din ultimii 20 de ani. Unul dintre ei vroia să emigreze, altul avea sănătatea în pioneze din cauza programului de muncă prelungit uneori şi la peste 24 de ore. Cel care îmi recuperase bunurile se chinuia să trăiască cu 300 de lei pe lună după ce îşi plătea ratele la bancă din salariul ce tocmai îi fusese tăiat. Soţia sa fusese disponibilizată acum câteva zile iar singurul sprijin îl mai primeau de la părinţi. "Au ajuns să ma ajute ei care sunt bătrâni în loc să îi ajut eu. Da' vedem noi cum rezistăm până în ianuarie când or să revină salariile". Încă mai credea în promisiunea făcută de premierul Boc că salariile vor fi tăiate doar anul acesta.

Am vorbit şi despre dotarea tehnică. Încă mai apreciază performanţele tehnice ale armelor din dotare, deşi unele dintre pistoale au peste 40 de ani. Le-ar plăcea în schimb să aibă la dispoziţie mai multă muniţie pentru antrenamente iar Poliţia să le pună la dispoziţie măcar nişte amărâte de doape de urechi, dacă nu e buget pentru căşti de protecţie performante. Fără ele, după tragere le ţiuie urechile chiar şi o zi întreagă.

Discuţia despre bani a fost cea mai stânjenitoare. Unii dintre poliţişti câştigă doar 800 de lei pe lună după reducerea de salarii operată în iulie. Singura satisfacţie care îi mai ţine în această meserie este dată de momentele ca cel prin care tocmai trecusem împreună. Atunci când munca lor are o finalitate, recuperează lucruri furate iar infractorii ajung măcar în instanţă. I-am întrebat şi despre imaginea pe care o au poliţiştii - parteneri ai infractorilor. "Cel mai rău lucru pentru un poliţist este să ajungă la puşcărie. Acolo nu te iartă nimeni", mi-a spus unul dintre ei.

Nu au speranţe că greva anunţată pentru ziua de luni va schimba ceva. O parte dintre cei cu care am vorbit eu o percep ca pe un binemeritat moment de pauză în care nu vor mai trebui să vâneze infractori şi să fie plătiţi cu salarii de mizerie. Alţii în schimb rămân fideli acestei meserii pe care şi-au dorit să o facă de când erau tineri şi aveau idealuri. Răsuflă uşuraţi însă că băieţii lor nu vor să se facă "miliţieni".

Pe la ora 5 dimineaţa am plecat spre casă. Poliţiştii au rămas să interogheze suspectul şi pe un prieten al acestuia care venise să îl ia acasă şi în a cărui maşină găsiseră câteva arme albe. Conducea maşina cu care cel care avea calculatorul şi telefoanele mele vroia să se facă nevăzut atunci când a fost prins.

După vreo patru ore m-a trezit telefonul. Erau poliţiştii care reuşiseră să recupereze aproape toate lucrurile furate. Fuseseră aruncate în zona unde îmi fusese spartă maşina.
Alte declaraţii, alte hârtii, alţi poliţişti. Nu toţi erau însă veniţi de dimineaţă la program. Poliţistul de la judiciară, care ar fi trebuit să îşi încheie tura de 24 de ore la 6 dimineaţa, era încă la datorie. Am părăsit Secţia 22 pe la ora 11. El a rămas acolo să îşi predea fişele cu declaraţii...

După această experienţă, mi-am compus un alt portret robot al poliţistului român: uneori burtos şi cu ceafa lată din cauza mâncării proaste pe care şi-o permite din salariul mizer, captiv al unui sistem sărac ce nu îi pune la dispoziţie dotările şi pârghiile prin care să îşi facă eficient munca, resemnat cu soarta pe care şi-a ales-o în tinereţe când avea încă idealuri şi mulţumit atunci când reuşeste să prindă câte un infractor.


"Credeţi că îşi mai riscă cineva viaţa pentru 10 milioane?"
Poliţiştii se alătură sindicaliştilor care încep de lunii protestele. Fără amenzi de circulaţie, ci doar avertismente! Fără să dirijeze traficul... Echipajele de poliţie vor interveni doar la apelurile de urgenţă, iar audierile pentru orice tip de reclamaţii sau dosare vor fi amânate. Liderii sindicali ai poliţiştilor spun că s-au săturat ca, în România anului 2010, poliţistul să aibă un statut special doar pe hârtie, când vine vorba despre obligaţii. "Poliţistul are statut special doar când vine vorba despre obligaţii. În rest... Ne-a ajuns, să ştiţi! Pentru 10-12 milioane de lei credeţi că îşi mai riscă cineva viaţa? Vrem să fim plătiţi pentru munca noastră. Nu mai avem din ce să trăim.

Avem rate la bancă, ni s-au tăiat salariile... Ăsta e adevărul... Iar premierul Boc spune că el este reprezentantul celor 22 de milioane de români!? Cum îşi permite să spună asta, când trăim cum trăim? Noi am sesizat de mai multă vreme ce se întâmplă în Poliţie, condiţiile de muncă şi de salarizare. Noi nu putem face grevă, dar, repet, putem să muncim doar pentru cele 75 de procente din salariu pe care le primim. Adică, cu 25% mai puţin", a declarat Marin Gruia, liderul Sindicatului Naţional al Poliţiştilor. Referitor la decizia poliţiştilor, Vasile Blaga, ministrul de Interne, a declarat că poliţiştii nu au dreptul să făcă grevă şi că, în cazul în care vor participa la acţiuni de protest, "vor suporta rigorile legii". El a declarat că "situaţii financiare delicate are toată lumea, nu numai colegii mei poliţişti. Nici pe departe nu suntem cei mai prost plătiţi în lumea asta".

La rândul său, Lucian Diniţă, şeful Direcţiei Poliţiei Rutiere, a declarat că "structura de circulaţie a muncit prea mult doi ani - aducând România de pe locul codaş la tragedii rutiere pe un loc şapte, opt - pentru ca acum să ne batem joc singuri de munca noastră. Circulaţia este un domeniu cu totul şi cu totul aparte. Iar totul se va răsfrânge tot asupra muncii poliţistului, asupra credibilităţii lui. Eu ştiu că în Poliţia Rutieră sunt oameni cu caracter, oameni care ştiu că meseria lor este în slujba cetăţeanului. Bine, cei care sunt în timpul liber şi vor să iasă în stradă e treaba lor! Dar legea e lege şi trebuie respectată. Iar astfel de probleme nu sunt de ieri, de azi. Tot timpul s-a vorbit despre un buget de austeritate la Ministerul de Interne".
● Mara Răducanu