Ce a rămas după Ceauşescu, acum, la 25 de ani de la moartea lui?

Ceauşescu ca atare! Ceauşescu care trăieşte în noi, mai departe. În noi, aceia care l-am zămislit din 1965, încoace. Noi, cei cu complicitatea cărora, Epoca Ceauşescu a fost posibilă, pentru că de la adulatorii îmbuibaţi, de la vânătorii de privilegii, până la milioanele de bieţi chiulangii, ne-am complăcut cu toţii – tacit –, să profităm de pe urma regimului său, pe care în loc să-l zădărnicim, l-am tot consolidat inconştient. Noi aceia care suntem vinovaţi că individul Ceauşescu a putut să devină CEAUŞESCU, respectiv, personificarea unui morb naţional care ne cam bântuie periodic, precum pedeapsa unui blestem, Ceauşescu a dat numele unui virus, pe care-l purtam în noi demult, deoarece ilustrează în modul cel mai elocvent, exteriorizarea maladiei, pe care o produce acest agent patogen.

Exprimând într-o formă concentrată această tară naţională, Ceauşescu ne-a descoperit de fapt, existenţa acestui virus care-i va purta numele...

La Târgovişte, n-a fost decât un început. Acei bravi paraşutişti nu puteau să-l ucidă pe Ceauşescu, oricât de buni ochitori vor fi fost. Veritabila execuţie a lui Ceauşescu este de durată... Ea preupune să-l stârpim pe Ceauşescu din noi înşine.

Or, după 25 de ani, Ceauşescu este intact în societatea: aceeaşi lipsă de speranţă, aceeaşi omniprezentă intoleranţă, aceeaşi lăcomie şi poftă de profit imediat, aceeaşi lipsă de respect faţă de lege şi faţă de valori, în favoarea arbitrariului şi a incompetenţei...

Ştiindu-ne cu toţii complici la înălţarea şi la perpetuarea lui Ceauşescu, ura de noi înşine ni se revarsă, proiectându-se asupra celuilalt care n-are altă vină decât că e lângă noi. În loc să scoatem răul din noi, ne irosim într-un continuu război al fiecăruia împotriva tuturor, ura schimonosindu-ne chipurile, până la uita ce este un zâmbet.

Ceauşescu trăieşte în noi, atâta timp cât virusul îşi va secreta în taină, toxinele. Contaminarea şi incubaţia s-au produs demult: după ce l-a înlăturat pe Cuza, societatea românească s-a complăcut în a accepta dominaţia discreţionară a unui Brătianu-Viziru’, părintele regimului clientelar; iar după aceea a tolerat şi a încurajat ascensiunea unui scelerat precum Carol al II-lea, al cărui dezmăţ a dus ţara la dezastrul ştiut; apoi, consecventă acestor două modele nefaste, maladia naţiunii – indusă de insidioasa acţiune a aceluiaşi virus, suprapusă pe fondul infecţiei comuniste –, a culminat cu zămislirea lui Ceauşescu. Patimile cele mai rele care dospeau în străfundurile sufletului naţiunii noastre, s-au întrunit în făptura acestui tiran, menit să personifice răul profund, pe care-l conţineam. El n-a fost un monstru, ci o oglindă întoarsă către noi, pentru a ne vedea mai bine. Dacă, îndurând suferinţele care ni le-a pricinuit, nu ne vom fi recunoscut în el, hotărându-ne să exorcizăm tot răul din noi, curând, otrăvurile şi miasmele aceluiaşi virus se vor coagula, întruchipând un nou personaj sinistru, care ne va pedepsi şi mai îngrozitor. Sunt recurenţele necruţătoare ale istoriei!

Dacă ne-am amăgi să credem că Ceauşescu a fost monstruos, am simplifica îngrijorător lucrurile, consolându-ne cu justificarea excepţiei teratologice. Recursul la patologie e comod, dar înşelător... Ceauşescu n-a fost decât expresia banalităţii Răului (Hannah Arendt). A fost doar un om, pe care noi cu toţii l-am augmentat – fără să fim conştienţi –, aducându-l la dimensiunile care ulterior, ne-au făcut să-l resimţim insuportabil.

În concluzie, acum, după 25 de ani, trebuie să ne decidem, ca printr-un efort de conştientizare, să stârpim virusul morbului nostru naţional care a făcut dintr-un „simplu cetăţean“, pe Ceauşescu.

PS Aceste triste reflecţii ar trebui să-i fie traduse proaspătului gauleiter al României, domnul Klaus Werner IOHANIS, care nu este imun la acest virus ancestral. Să ia bine aminte! Că s-a cam împlinit sorocul când un alt conducător (führer) ni se va îmbolnăvi lent...

Aria adulaţiei susurată zilnic în iatacurile Cotrocenilor îl va ameţi cu uşurinţă. În frusta sa simplitate teutonă, nu va rezista asaltului encomiastic, cu care un neam vechi precum al nostru – îmbătrânit în parşivenia bizantină a meşteşugului linguşirii şi tămâierii –, îl va învălui, desprinzându-l rapid de realitate...