Centura Aradului, proiectată greşit

Municipiul Arad beneficiază de câţiva ani de şosea de centură. În ultimii doi ani, situaţia a devenit însă insuportabilă, din cauza unor grave erori de proiectare. Având în vedere că are o singură bandă pe sens, depăşirea este practic imposibilă, în condiţii de trafic normal pe sensul opus.

Şoseaua de centură a Aradului este un calvar pentru că nu au fost realizate pasarele care să degreveze cele două treceri de cale ferată cu care se intersectează. Ambuteiaje frecvente paralizează zilnic sute de tiruri şi mii de autoturisme, obligate să aştepte la bariere zeci de minute. Uneori, timpul de aşteptare la barieră depăşeşte şi două ore, atunci când coloana de maşini este blocată la trecerea de cale ferată dinspre Micălaca şi se întinde până în cartierul Gai – pe o distanţă de mai bine de zece kilometri.
"Aradul are şosea de centură, dar pentru noi, şoferii, este ca şi cum nu ar avea" – spune Viorel Moghioroşi, şofer profesionist la o firmă de transport internaţional din Hunedoara. La câte un drum în străinătate slăbesc uneori trei-patru kilograme. Condiţiile sunt foarte grele şi este o foarte mare diferenţă între occident şi România: la noi nu ai toalete pe marginea drumului, nu ai de unde lua apă. Pe toată şoseaua de centură a Aradului nu sunt decât refugii lângă hoteluri sau pensiuni. Acolo se plăteşte. În afară de cele două benzinării din capătul cartierului Grădişte, noi nici în benzinării nu putem intra, că nu avem unde parca", ne declară Viorel Moghioroşi. Cătălin Lupu este din Arad. S-a lăsat de serviciu tocmai din cauza traficului infernal de pe centură. Era şofer de tir. "Nu îmi mai spune nimic, că iar mă enervez. M-am lăsat de serviciu, pentru că nu suportam să mă coc în cabină", zice Lupu.

INFERNAL
Cartierul Subcetate este unul dintre cele mai selecte zone rezidenţiale ale municipiului Arad. Dacă pe vremuri acest spaţiu care unduieşte după bucla Mureşului era o oază de linişte a Aradului, mai nou este cea mai năpăstuită zonă. Asta fiindcă, în urma deciziei administraţiei locale, oamenii s-au trezit cu şoseaua de centură a municipiului construită la o distanţă de... patru metri de casele lor! Strada Radu de la Afumaţi taie cartierul de-a latul, înspre şoseaua de centură. La capătul ei – haos! TIR-urile care trec cu viteză fac să trepideze casele ca la cutremur. Zgomotul este infernal, un vâjâit continuu, care te răscoleşte. De când traficul greu spre Timişoara a fost deviat pe aici, oamenii nu mai au nici linişte, nici confort. Colţul străzii se intersectează cu Strada Troiei. La casa cu numărul 54 stă familia Suciu. Soţii, doi pensionari, sunt afară. Alexandru Suciu gesticulează revoltat, cu faţa roşie şi privire mânioasă. În timp ce ne relatează drama străzii, i se alătură vecinii. "Dom’le, nu mai ştim ce să ne facem aici! E îngrozitor de când funcţionează şoseaua de centură, nu mai suntem oameni! Dom’le, ăştia, ăştia îşi bat joc de oameni, pur şi simplu, vieţile noastre nu contează!"
Potrivit autorităţilor locale, şoseaua de centură va fi decongestionată în momentul în care se va da în folosinţă autostrada. Numai că apare o altă problemă: proiectul prevede că autostrada va trece la câteva zeci de metri de blocurile de locuinţe din cartierul Alfa – ceea ce va crea, probabil, un alt disconfort. Vânzători ambulanţi inventivi profită de situaţie şi au transformat şoseaua de centură în talcioc în aer liber. Unii vând pahare, boluri şi sticle de cristal furate direct de la Turda (un atelier de dimensiuni medii nu produce lunar cât ar putea vinde pe centura Aradului...), alţii, din Ţara Moţilor, oferă şahuri, farfurii sculptate, carafe stilizate de lemn. Mai nou, un grup de ţigani adolescenţi vinde apă. Cinci lei butelia de jumătate de litru. Cumpărători sunt şoferii de tir.

"Bine aţi venit!"

Funcţionează bine şi cerşetoria. Străinii care vin în România iau contact, întâi şi întâi, cu ţigani ologi, părinţi cu copii despuiaţi în braţe, care cer insistent. "Cerşim de nevoie. La fabrică e mai greu. Aşa câştigăm bănuţi, avem ce să le dăm la copii. Eu zic că e mai uşor să cerşeşti în România decât în străinătate. Aici ai ce să spui omului când te duci la el. Acolo ce să îi zic, cum să îl conving să-mi dea că-s săracă?!", se întreabă retoric Crenguţa Lingurar, mamă a trei copii sub zece ani, răsfiraţi, cu mâna întinsă, printre maşini. O altă femeie, din Sântana, căreia i se spune simplu Shakira, vine zilnic la cerşit. Două ore. Are deja vechime de şapte ani. Vine şi ea cu copiii. Unul are picioarele amputate (dă, oricum, bine, la impresia artistică...), celălalt e mărunţel, despuiat. "Am nevoie de bani numai pentru medicamente, pentru suc şi pâine", zice Shakira de Sântana şi pleacă, grăbită, spre o maşină cu geamul deschis. Nu are timp de pierdut, fiindcă e mare concurenţa.