Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sâmbăta trecută, cam 50.000 de persoane au manifestat la Paris împotriva pactului bugetar european, cu numai câteva zile înainte ca acesta să fie "cântărit în dezbatere parlamentară”(după cum se exprimă cotidianul catolic "La Croix”). Fireşte, Franţa nu este decât una dintre ţările membre ale UE care îşi pun foarte serios întrebarea: cât se mai poate întinde coada austerităţii? Mai ales că, tot în această perioadă, se prezintă bugetele pentru anul viitor,bugete marcate de ameninţarea unor vremi mai dure şi chiar a unei iminente recesiuni.
De aici întrebarea: este flexibilizarea limitelor deficitului o soluţie pentru a ieşi din cercul vicios deficit-rigoare? Întrebare căreia şi-a propus să îi răspundă, într-un articol apărut în cotidianul spaniol "El Pais”, Jean- Marie Colombani, cunoscutul publicist francez, cel care, în perioada 1994-2007, a condus directorul cotidianului "Le Monde”.
În loc să îşi revină, Europa ameninţă să devină şi mai săracă
Bugetul Franţei stă, şi el, sub semnul austerităţii: un efort de 37.000 de milioane de euro pentru a se situa la nivelul acelui 3 % , limita fixată de statele membre ale zonei euro. Asta în vreme ce activitatea economică încetineşte programele francez, spaniol, italian şi portughez, ceea ce va conduce la un an 2013 mai greu decât precedentul şi la un record al şomajului.
De principiu, tot mai mulţi sunt de acord că şomajul ar trebui să fie prioritatea absolută. Dar, în absenţa unor măsuri cu impact efectiv, Europa se confruntă cu manifestaţii, în Spania, cu apariţia, în Grecia, a unui partid”autentic neo nazist” şi, mai nou, cu "ascensiunea în marile sectoare ale opiniei publice a unui sentiment antieuropean”.În aceste condiţii, tot mai mulţi economişti ,printre care şi Paul Krugmann, laureat al Premiului Nobel şi editorialist la "New Zork Times” avertizează:”a adăuga mai multă austeritate la austeritate, nu poate decât să determine ca Europa, în loc să îşi revină, să devină şi mai săracă.”
De aici, aserţiunea categorică a lui Jean Marie Colombani: "Găsirea drumului corect, a dozei corecte între ceea ce este obligatoriu pentru a scăpa de datoriile publice care paralizează şi măsurile de recuperare necesare pentru a găsi calea creşterii şi a reda speranţa este astăzi lucrul cel mai greu de făcut.”
Deficit de competitivitate
Dificultate pe care premierul francez Jean-Marc Ayrault o explică prin "dictatura pieţelor”. Iar, pentru a rezolva problema datoriei, opinează că Franţa , la fel ca şi Spania, trebuie să solicite, pieţelor, împrumuturi cu o dobândă cât mai mică. "Este- adaugă Colombani- cazul pentru Franţa şi este ceea ce se întâmplă de la alegerea lui Francois Hollande”.
Dar,avertizează analistul, în eventualitatea în care nu va fi capabilă să convingă că ia toate măsurile necesare pentru a se întoarce la limita de 3 %, ea va suporta "o pedeapsă imediată”. Ceea ce în termeni prozaici, strict financiari se traduce:"nişte dobânzi care vor face insuportabilă povara datoriei.” De aceea, mulţi se gândesc la faptul că ceea ce nu ar putea face o singură ţară, ar putea, totuşi, să încerce zona euro. Asta, însă, numai dacă uşurează limita de 3 % şi eşalonează, în timp şi ţară cu ţară, "mişcarea inevitabilă spre întoarcerea la marile echilibre”( după cum sugestiv numeşte J M Colombani, strategia proiectată)
Mai departe, analiza iese din sfera strictă a Franţei, pentru a ajunge la o concluzie categorică: "Să fim clari:problema de care suferim cu toţii, cu excepţia Germaniei, este lipsa competitivităţii. Asta justifică deja o parte din eforturile şi sacrificiile care se cer. Dar asta nu ne împiedică să credem că, pentru a evita ca Europa să cadă într-o recesiune prelungită, este nevoie să găsim mijloacele pentru a înapoi flexibilitatea sistemului. Şi, din acest punct de vedere, este urgent.”
La prima vedere, s-ar putea crede că Jean Marie- Colombani respinge "de plano” (şi aşa) atât de controversatul Tratat de fiscalitate. În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Colombani consideră că noul tratat "deschide o breşă pe care este nevoie să o abordăm distingând deficitele structurale de cele conjuncturale. Este necesar să le resorbim pe primele pentru a încerca să se apropie de zero, în timp ce celelalte , determinate de ritmul conjuncturii, să se poată adapta acestui ritm.” "Dar- avertizează Colombani- , dacă există o breşă, trebuie să o folosim.”
Iar, cum această breşă există, ea se numeşte: Răspunsul colectiv
Numai că pentru a ajunge la acest răspuns, trebuie să fie refăcute, într-un anumit scenariu mintal, etapele anterioare ale crizei. O criză care a început în Statele Unite şi părea să pună în pericol ansamblul economiei şi al finanţelor mondiale. Motiv pentru care ţările G-20 au reacţionat neîntârziat punându-şi în acord punctele de vedere şi acţiunile. Numai că, rezultatele sunt , încă, departe de aşteptări. Prilej cu care, pornind de la diminuarea exporturilor către Europa ( d ex ale SUA cu aproape 10%, China- cu 5 % sau Brazilia), Colombani rosteşte întrebarea –cheie: " de ce nu se întâlnesc (liderii n.n.) într-un G -20 re reînnoit pentru a decide să adopte un răspuns comun?”
În aceeaşi ordine a demonstraţiei, analistul consideră că exact " cea ce a fiinţat cândva în beneficiul Statelor Unite ar trebui, pentru a urma logica şi a fi corecţi, să funcţioneze şi în beneficiul Europei. Numai că, urmează el raţionamentul, "după ce a trecut partea cea mai grea a crizei americane, trăim o întoarcere la interesele naţionale cu încercări tot mai evidente de protecţionism. "A venit momentul- crede autorul- să inversăm această tendinţă şi să generăm, în G-20, coordonarea necesară.”
Aşa după cum, socoteşte tot J M Colombani " a venit momentul, în Europa, pentru a gândi că nu toţi pot să lupte împotriva deficitului în acelaşi ritm şi că, prin urmare, este necesar să avem prudenţa de a eşalona eforturile unora şi altora.” Iar, ca punct final al discuţiei- sau, poate, ca punct de plecare a alteia, noi, Jean Marie Colombani lansează, el însuşi, o provocare: "A venit ora să aplicăm deciziile luate. Francois Hollande se laudă că ar fi completat tratatul bugetar cu un pact de creştere dotat cz cel puţin 120 000 de milioane de euro, ce mai aşteaptă guvernele noastre pentru a aduna aceste sume în serviciul creşterii?”
Categorice, directe, opiniile lui Jean Marie Colombani sunt un semnal clar că vremea dictatului austerităţii în spaţiul european se apropie de apus. Mai rămâne de văzut dacă şi în ce măsură asemenea ipoteze de lucru prefigurează un scenariu coerent şi unitar. Şi nu doar pentru ieşirea din criză, cât mai ales pentru o nouă strategie de dezvoltare globală.
