Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Peste 1.500 de suflete s-au stins sub dărâmături la cutremurul din 1977, iar alte 11.000 de persoane au fost rănite. Ele au purtat și poartă cicatrici invizibile, dar adânci.
Clădiri emblematice, simboluri ale unei epoci s-au prăbușit ca niște castele de nisip, lăsând în urmă un peisaj apocaliptic. Printre „stelele” care au căzut în acea noapte neagră se numără geniul comediei românești, Toma Caragiu, a cărui voce s-a stins sub ruine, Alexandru Bocăneț, regizorul vizionar, dar și privighetoarea cu voce de aur, Doina Badea.
48 de ani mai târziu, rănile încă dor, iar amintirele sunt la fel de crude ca în acea noapte fatidică.
Cunoscutul actor, Mihai Gruia Sandu, era pe atunci un tânăr militar. A participat la misiunile de salvare a victimilor și a văzut infernul de aproape. Mărturia maestrului este tulburătoare, la fel și emoția transmisă despre descoperirea unui bebeluș de o lună și jumătate, printre dărâmături, la Casata. Bebelușul de atunci este actorul Nae Alexandru.
Mihai Gruia Sandu era soldat la vremea aceea. Își amintește momentul când s-a strigat „Cutremur”, iar el și colegii săi se uitau la un film bulgăresc. La fel de proaspăt îi este în memorie că un maior a crezut că este un atac al aviației inamice: „dezorganizarea era absolut perfectă”.
„Soldații făceau tot. După cutremur am mutat, de pildă, Muzeul de Arte Populară, l-am mutat în Casa de Piatră de la Herăști. (...) La cutremur, în seara aceea, pentru că făceam parte din echipa artistică a regimentului, ne-am refugiat în locul unde stătea trompetistul, de care făceam poante militărești, că săracul era adventist și noi, când spuneam prostii, el se înroșea și ne plăcea foarte mult să râdem de el. Săracul de el. Și încercăm să ne uităm la un film și să spunem porcării, rra un film bulgăresc, „Dulce și amar”. Trebuia să se sune la și jumătate goarna de stingere. Noi chiuleam, bineînțeles, că cu asta ne ocupam. Nu sunt un erou, nu sunt un martir. Adică m-am ocupat cu chiulul absolut masiv, de câte ori am putut, am făcut-o. Și în momentul acela cineva a spus CUTREMUR. Dănuț se pregătea să ia goarna. Mai fuseseră așa mișcări, dar nu așa de mari. Și am luat-o ca glumă. Ia uite cum se sperie unii. Nu știam unde sunt mantaua și căciula. Și când m-am repăzit să le iau, zidul a plecat. Am înțeles că e groasă, am ieșit afară și atunci un dobitoc de ofițer a strigat „aviație inamică la joasă înălțime”. Era un zgumăt îngrozitor. Undeva în direcția Măgurele s-a văzut un... care era sectorul de apărare ăsta de... reactorul nuclear de acolo, sau ce era el, trebuia să-l apărăm noi. Acum, în direcția aceea se vedea și cazanul, pentru că se încălzea apă. O dată pe săptămână, la vremea aceea, aveai voie să faci baie. A căzut cazanul, a explodat, s-a văzut o flacără uriașă și un fum. Și când a spus dobitocul de maior că aviația e la joase înălțime, am zis „Am încurcat-o, a început războiul tocmai acum, când sunt eu aici. După aia au urmat câteva momente de derută. Dezorganizarea era absolut perfectă”, își amintește actorul Mihai Gruia Sandu despre primul contact cu dezastrul. Mărturisirile au fost făcute la „Altceva”, cu Adrian Artene.
Actorul spune că nu a văzut în viața lui așa dezorganizare, așa panică, în care nimeni nu știa nimic. În plus, ordinile erau contradictorii. Au fost scoase mașinile de război, dar acestea nu funcționau pentru că se fura îngrozitor în acele vremuri, nu mai aveau baterii, nu mai aveau cauciucuri. Așa că au fost luate mașinile de la aprovizionare și într-un camion cu resturi de varză și de morcovi, soldații au ajuns la Spitalul de Urgență, unde au realizat dezastrul: spitalul nu mai avea curent și se opera în curte, pe jos, la lumina farurilor mașinilor.
„Acolo a fost cumva centrul Bucureștiului. Cifrele de morți și răniți sunt absolut trucate, pentru că la vremea aceea nimic nu era real. Cu siguranță că au fost mult mai mulți, dar nu trebuia să se spună că să nu intrați în panică. Când am ajuns acolo, am crezut că înnebunesc. Pentru că veneau mașini, autobuzele acelea cu burdufluri, la vremea aceea, pline cu nu știam ce. A venit un domn de la spitalul de urgență, care nu mai avea curent, și ăia operau în curtea interioară, la faruri de mașini, pe jos. A venit un băiat, atunci când s-a tăiat piciorul prima dată, cu două sticlă de alcool rafinat și a spus: „Băi, băieți, luați și voi să vă întăriți, că am și eu o rugăminte la voi, să-i selectăm morții deoparte, răniții deoparte. Morții și răniții erau cu sutele, nu știai care este. Era noapte, era întuneric, era debandandă, erau urlete. Veneau femei care ziceau: „Dați-mi copilul”. Atunci am văzut o pe o doamnă, am identificat-o după ani de zile, pe doamna Monica, care era studentă și venise voluntar să... la medicină. Era un grup de studenți, din care era o singură fată... ea era. Mi s-a părut foarte frumoasă. Când ești în armată, totul se schimbă, tot peisajul, când vezi o fată frumoasă”, povestește Mihai Gruia Sandu.
Actorul nu realizează că de la acel moment au trecut 48 de ani. Spune că acel moment l-a marcat definitiv în viață și l-a schimbat fundamental. Șocul a ceea ce a trăit ca soldat la cutremurul din 4 martie 1977 l-a urmărit. După un an de zile de la catastrofă, deși avea treabă la Universitate, mergea pe la Piața Unirii. Pentru că ultimul loc în care a lucrat, și cel mai dramatic, a fost la Continental. Iar după un an, ocolea locul inconștient.
Își amintește cum oameni cu funcții mari nu au reușit să reziste tragediei. Vorbește despre comandantul său, un om foarte rău și foarte autoritar, dar ai cărui părinții lui locuiau acolo. L-a văzut ținând în brațe o jucărie de pluș și plângând ca un copil. Nu l-a mai văzut niciodată de atunci. Un alt șef, generalul Rusu, a bătut pas de defilare noaptea, în noroi, la ora 2 noapte, când a venit Nicolae Ceaușescu să i se dea raportul.
Nu a fost singura prostie despre care își amintește în privința generalului, care a pus pământ și flori care să acopere tragedia. Iar Ceaușescu a dat ordin să se caute în continuare după ce o femeie a spus că fiul ei nu este mort.
„Ca să raporteze că totul este terminat, după circa 8 zile, când s-a ajuns la nivelul solului, (generalul - n.r.) a adus vreo 80 de camioane de pământ, le-a pus acolo, a vrut să pună și flori, a și a început să pună flori. Era un grup de civili, că nu mai aveau voie. După primele 3 zile au venit securiștii și ne-au înconjurat. Și din grupul acela a sărit o femeie, așa ca un nebună, a rupt cordonul, s-a așezat în genunchi în fața la madame Ceaușescu și a început să-i spună că copilul ei e viu, că știe că-l vede. Da, după 8 zile. Toată lumea știa că-l caută pe acest crainic, Sorin. Și atunci Ceaușescu a dat ordine pentru că acea clădire mai avea două subsoluri. Acesta (generalul - n.r.) când a ajuns la nivelul solului, a pus pământ. Cu floricele, că e frumos, cum le place lor, să pună floricele. Și a dat ordine (Ceaușescu - n.r.) și soldatul român a pus mâna pe lopată să ia cele 80 de camioane de pământ. Și după 11 zile de la cutremur l-au găsit pe băiatul acela viu”.
Sorin nu mai putea să stea în picioare, iar Mihai Gruia Sandu își amintește că era să facă arest, pentru că un sergent a intrat după el să-l împingă, iar Mihai Gruia Sandu l-a tras de mână și a vrut să îi dea ceai cu lămâie, deși cei de la Crucea Roșie spuseseră să nu le dea apă celor descoperiți pentru că li se blochează rinichii și mor imediat.
A fugit, însă, și nimeni nu avea cum să îl identifice, pentru că toți soldații arătau „ca niște porci, cu niște pufaice mari, cu mască de praf, era un praf îngrozitor, miroseam a stârv”.
După mulți ani, Mihai Gruia Sandu a văzut o emisiunea realizată de Iuliana Marciuc despre cutremur, în care filmat momentul în care a fost scos Sorin, după 11 zile. „Bine, nu poți să identifici exact, dar eu știam că unul din aia patru soldați sunt eu”, spune el.
Actorul își amintește prima femeie pe care a găsit-o în viață după cutremur: era pe stradă, nu era într-un bloc, dar căzuse blocul peste mașină. Și ea a stat într-o mașină, Dacia 1100, cu soțul și cumnatul morți peste ea. I-a vorbit o vreme, ca să îi abată atenția de la șocul pe care îl trăia.
„Am văzut cât de mult valorează viața unui om. Practic, toți pe care i-am găsit acolo - a fost bărbatul Doinei Bădea, care era în pielea goală, cu săpun pe el, făcea baie. Și a ieșit din baie să-și ia copiii. Și îți dai seama că nu era pregătit. Nu știa chestia asta. A fost fulgerător. Și asta se întâmplă cu toți. Pe unii nu i-au mai găsit deloc. Pentru că plăcilele s-au mișcat și nu au mai găsit nimic. Cum era cazul părinților acelui comandant al nostru”, povestește actorul.
Mihai Gruia Sandu își amintește cum arată Bucureștiul ăn acea vreme: era plin de cadavre în putrefacție, pe șosele și mirosea. La un moment dat a fugit acasă, am ajuns la sora sa, pentru că a vrut să facă un duș, să mănânce și să bea ceva. Șocată când l-a văzut, sora a leșinat.
„Am ajuns acasă, am deschis ușa și am zis: bună, Corina, ce faci? Și ea s-a uitat la mine și a leșinat. A fost prima dată în viață si singura dată când a leșinat. Și văzând cum cade din picioare, m-am repezit s-o prind. Ea s-a trezit brusc din leșin și a zis: „Nu pune mâna pe mine”! Miroseam a hoit de două săptămâni, ca să zic așa”, își amitește actorul.
Atunci a realizat că fiecare este deperisabil.
„Am realizat că, de fapt, toată această iluzie în care trăim este cumva o mare păcăleală. Că umblăm după bani, după poziții, după relații, după să acumulăm chestii care, dintr-o dată, fulgerător, nu au nicio valoare. Nu înseamnă absolut nimic. Am admirat întotdeauna Teatrul Bulandra și toate piesele puse de Ciulei și Pintilie acolo. Și nu numai. Și se făcuse un grup, îi văd și acum, Irina Petrescu, Ogășanu, Pitiș, Mimi Caragiu... cum stăteau și așteptau să vadă ce-i cu Toma. A fost acolo? N-a fost? Oamenii aia, peste nouă ani, mi-au devenit colegi când am ajuns în sfârșit Teatrul Bulandra. La vremea aceea mă uitam la ei ca la Dumnezei”, spune actorul, fost soldat la cutremur.
„Și acum aud strigătul: „Zece voluntari la morgă. Nu știam cum să fug”.
„O experiență traumatizantă de gradul acesta ar trebui totuși să transforme lumea. Să înțelegi lucruri de o profunzime mare. Să înțelegi, să te duci puțin în zona transcendentă. Să nu te mai lupți pentru tot felul de chestii iluzorii care, la urma urmei, nu înseamnă nimic”, spune actorul.
Iar în toată această tragedie, viața a ieșit victorioasă: „Este un actor de la Teatrul Tănase, Nae Alexandru, pe care un sergent din compania noastră, scormonind (...) l-a găsit între dărmături. Un copil de o lună jumate. Șase săptămâni avea Nae la momentul acela. A crezut că-i mort, l-a luat în brațe și a vrut să îl ducă la morgă, cum procedam cu toți. Și copilul ăla l-a strâns de deget. Nu știu cum a supraviețuit, că nimeni de acolo n-a supraviețuit. El este actorul Nae Alexandru. Mai are și acum cicatrice de atunci, de când avea șase săptămâni”, povestește fostul soldat, devenit actor.
(sursa: Mediafax)
