Dostoievski vs. debandada europeană

LA VIE EN MOV
Ruşi, pro-ruşi, anti-ruşi, slavofili, antilatini sau oricum aţi vrea să-i mai numiţi pe ruşi, comentariile lui Vladimir Jirinovski de pe Rossia-1 cum că aia cu barbă de-a luat Eurovisionul demonstrează că Europa e pe sfârşite, c-a înnebunit de tot, sunt, mi se pare, cât se poate de pertinente. Iar această declaraţie face parte dintr-un discurs rus mai amplu, eurosceptic. Euroscepticismul ruşilor nu e de ieri de azi, e de cel puţin două sute de ani. Nu l-a inventat nici Jirinovski, nici cei mai puţin simpatizanţi ai “valorilor” europene; pe lista cărora, ultima, cu voia dumneavoastră, mă număr şi eu. Adică a euroscepticilor.

Aduc în atenţie un citat scurt din al lui Dostoievski, cunoscut ca fiind refractar la “valorile” venite de pe continent: “”Aţi început prin a hoinări fără ţintă prin Europa, dorindu-vă cu aviditate să vă transformaţi în europeni, măcar şi numai pe dinafară. Tot secolul al optsprezecelea ne-am ocupat doar cu schimbarea înfăţişării. Ne-am împopoţonat cu gusturi europene, chiar am mâncat tot soiul de porcării, încercând să nu ne strâmbăm: . Credeţi că-mi bat joc? Nicidecum. Înţeleg prea bine că altfel nici nu se putea începe. Încă înainte de Petru, pe vremea ţarilor Moscovei şi a patriarhilor, un tânăr filfizon moscovit de pe atunci, dintre cei progresişti, a îmbrăcat un costum franţuzesc şi şi-a agăţat de şold o sabie europeană. Trebuia să pornim anume cu dispreţul faţă de ce-i al nostru şi faţă de ai noştri (…). De altfel, în Europa nu ne-au deranjat niciodată separările nete pe naţiuni şi tipurile clar definite de caractere naţionale. Chiar am prins “a şterge toate contrastele” şi am obţinut un tip general de “european”, adică de la bun început am remarcat ceea ce ei au în comun şi-i uneşte pe toţi, şi asta-i ceva foarte caracteristic. Apoi, cu timpul (…), ne-am agăţat cu totul de civilizaţie şi imediat am ajuns să credem, orbeşte şi servil, că în ea se află acel ceva “comun” şi “universal”, care a fost predestinat să unească omenirea. Chiar şi europenii, privindu-ne pe noi, străinii şi nou-veniţii, se mirau de credinţa noastră entuziasmată, mai ales că ei înşişi, din păcate, încă de pe atunci începeau, încet-încet, să-şi piardă încrederea în sine. Noi am aplaudat entuziasmaţi apariţia lui Rousseau şi Voltaire (…), ne-am bucurat înduioşaţi de convocarea “Statelor Naţionale” în ’89 şi, cu toate că mai târziu, încă de la sfârşitul primului sfert al secolului nostru, am fost cuprinşi de disperare împreună cu europenii progresişti, cu toate că am deplâns visurile lor pierdute şi idealurile lor spulberate, totuşi, nu ne-am pierdut credinţa, i-am consolat şi pe europenii înşişi. (…) Apoi, la mijlocul acestui secol, unii dntre noi am avut onoarea de a ne iniţia în socialismul francez, acceptându-l fără nici cea mai mică ezitare, drept realizarea definitivă a unirii universale, adică drept împlinirea visului care ne-a obsedat până acum. Astfel, drept realizare a scopului am luat ceea ce constituia culmea egoismului, culmea inumanului, culmea debandadei şi dezordinii economice, culmea calomniei la adresa naturii umane, culmea distrugerii oricărei libertăţi a oamenilor, dar asta nu ne-a tulburat câtuşi de puţin. Dimpotrivă, văzând trista nedumerire a unor profunzi gânditori europeni, noi, cu perfectă detaşare, i-am numit imediat nemernici şi imbecili”.
Nu mai adaug nimic.