Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sosirea la Caragiale la Bucureşti, pentru propria-i înmormântare, e demnă de una dintre comediile lui. Dacă n-ar fi fost atât de tragic totul, aveai toate motivele să râzi în hohote. Încurcăturile ce s-au ivit pe drum, de la plecarea de la Berlin a trenului cu trupul său neînsufleţit, la începutul lui noiembrie 1912, până la gararea acestuia în Bucureşti, par să fie un şir de gaguri dintr-una dintre piesele lui. Iată cum istoriseşte un jurnalist al ziarului “Universul” (în ediţia de luni, 19 noiembrie 1912) ce s-a întâmplat: “Rămăşiţele pământeşti ale marelui scriitor Caragiale au sosit ieri (17 noiembrie stil vechi; în presa epocii, de obicei “azi” e “ieri” şi “ieri” e “alaltăieri” – n.n.), pe neaşteptate, într-un vagon special, în Gara de Nord. Nimeni n-a venit întru întâmpinarea corpului ilustrului scriitor, nici chiar familia, deoarece nimeni nu fusese anunţat. (...) La orele 11 jumătate, şeful Gării de Nord a fost intrigat de un vagon de marfă, sigilat, pe care se afla numele oraşului Breslau din Germania. Vagonul nu avea nici un fract şi nici nu putea cineva să-şi închipuie că e un vagon mortuar, deoarece nu avea nici o cruce pe el, cum se obicinueşte. Şeful trenului, întrebat ce e cu vagonul, a spus că l-a luat de la Predeal şi că nu ştie nimic mai mult. Telefonându-se la Predeal, de-abia atunci s-a aflat totul. S-a răspuns de la Predeal că vagonul conţine corpul lui Caragiale şi că fractul s-a pierdut. Cercetându-se, s-a aflat că vagonul rătăceşte de două săptămâni pe liniile germane şi austriece. S-a anunţat rudele lui Caragiale şi a sosit la gară d, Zlatro, o rudă apropiată”. (În paranteză fie spus, un dramaturg bun ar scoate o piesă grozavă speculând pe seama acestei întâmplări...)
Aducerea lui Caragiale la Bucureşti, pentru a fi înmormântat, cu onoruri militare, la Cimitirul Bellu, pornise din iniţiativa ministrului de interne Take Ionescu (cel dintâi căruia văduva îndurerată i-a telegrafiat, de la Berlin, în iunie, în dimineaţa morţii dramaturgului) şi a lui Alexandru Davilla, prietenul scriitorului şi, la acel moment, director al Teatrului Naţional.
În ce priveşte înhumarea de la Bucureşti, guvernul a hotărât că ea se va face joi, 22 noiembrie. De la gară, corpul neînsufleţit a fost dus la Biserica Sfântul Gheorghe, prin faţa catafalcului urmând să treacă peste o sută de mii de români, unii dintre ei veniţi de la mare distanţă (mai ales că CFR-ul a anunţat reduceri de 50% pentru biletele celor care călătoreau ca să ia parte la înmormântare). În zilele ce au urmat, în piaţa Sfântului Gheorghe şi în curtea bisericii, lumea s-a adunat pentru un mare priveghi, în care jalea se împletea, într-o manieră care l-ar fi mulţumit pe dramaturg, cu hohotele de râs stârnite de anecdotele despre viaţa şi opera marelui dispărut.
Joi, 22 noiembrie, serviciul divin a fost oficiat de P.S.S. Nifon, episcopul Dunării de Jos, asistat de protoierei, preoţi şi diaconi şi de corurile celor două seminarii din Capitală. Au ţinut discursuri, la biserică, Take Ionescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mihail Dragomirescu, Mihail Sadoveanu, precum şi I. Procopiu, preşedintele Sindicatului Ziariştilor. Alexandru Davila a ţinut să vorbeasc ă la căpătâiul mormântului lui Caragiale, la cimitirul Bellu. Cum era Caragiale? “Cu sufletul senin diseca sufletele tulburi şi patimile fără patimă le privea. Adâncul moralist era îngăduitor, sclipitorul satiric era blajin. Epigrama lui era ghimpele unei roze invoalte. Râsul lui şi-l punea pe sensibilitate ca o mască. Ca şi Molliere, Caragiale râdea cu lacrimi”...
Citește pe Antena3.ro
