La răscruci de vănt

Cheile Olteţului, rezervaţie naturală aflată in Judeţul Gorj, vieţuiesc din timpuri străvechi indărătul unei imense şi senine frunţi de stăncă. Nu apuci să păşeşti bine şi să te minunezi de crestele neinfricate şi de vuietul apei, că natura mai scoate in cale o piesă de puzzle, spre a-ţi incerca dibăcia sufletească in receptarea peisajului inconjurător: peştera Polovragi.

Mereu ne oferă natura "chei" spre sufletul său. Uneori, ele aproape te inspăimăntă, dar rămăi purificat după ce le "mănuieşti".

Cheile Olteţului, rezervaţie naturală aflată in Judeţul Gorj, vieţuiesc din timpuri străvechi indărătul unei imense şi senine frunţi de stăncă. Nu apuci să păşeşti bine şi să te minunezi de crestele neinfricate şi de vuietul apei, că natura mai scoate in cale o piesă de puzzle, spre a-ţi incerca dibăcia sufletească in receptarea peisajului inconjurător: peştera Polovragi. "Cu incredere păşiţi inainte, aveţi grijă doar la «Lacrimile lui Zamolxis», care sunt din belşug" sună indicaţiile ghidului. Intr-adevăr, nu se alunecă deloc, insă din tavanul peşterii cad incontinuu picături, semn că zeul geto-dac incă mai plănge pentru poporul lui...

ŞLEFUITORII DE TAINĂ. Aici timpul a fost foarte răbdător. Sute de mii de ani a lăsat, ca un părinte inţelept, apa să modeleze in piatră nenumărate forme. Unele par familiare ochiului omenesc dornic să interpreteze tot ceea ce vede. Umorul ghidului nu reuşeşte să ne destindă in totalitate: "Fără nici o urmă de teamă, privim acest desen făcut cu fum, ce reprezintă moartea cu coasa in mănă". Brr! Şi totuşi, un călugăr din vremuri vechi a scris asta, şi cine ştie căte alte destine ascund pereţii dantelaţi ce parcă ne-au prins o frăntură de viaţă in imbrăţişarea lor calcaroasă.

ADAPTARE. Ici şi colo zărim căte un liliac dormind, intr-o perfectă fuziune cu legea gravitaţiei şi cu ascuţişul marginilor de care stă agăţat. Culoarele lungi, pierdute in beznă, care se iţesc la stănga şi la dreapta, te fac atent că misterele incă persistă: explorarea peşterii nu s-a incheiat. Vorbele ghidului rămăn la un moment dat suspendate undeva, la marginea atenţiei. Curioasă, privirea ni se pierde spre orice unghi putem zări. E prea rapidă curgerea noastră prin aceste locuri atăt de tainice, atăt de măreţe in tăcerea lor milenară! Dar paşii ni se opresc in punctul de unde nu mai este posibilă inaintarea turiştilor. Ne intoar-cem, puţin uimiţi că afară poate exista atăta lumină.

DEZLĂNŢUIRE. Nesătui de atătea taine, ne grăbim să ajungem la Cheile Bistriţei. Sălbatice, cu apa urlănd orbeşte printre stănci, ele ne dau fiori şi senzaţia că nu ne mai putem asculta nici măcar pe noi inşine. Apa involburată a rupt deja un pod şi a lăsat cicatrici mari pe altul. Crengile copacilor, rupte şi adunate grămezi, stau mărturie furiei naturii. Zgomotul imens ne dă senzaţia că suntem mereu pe marginea unui hău, gata să fim azvărliţi intr-un iureş ameţitor. Paşii devin şovăielnici, privirile se urcă cu greu deasupra pereţilor sculptaţi de suflul văntului şi de măngăierea apei. Chiar şi aparatului de fotografiat ii trebuie curaj, parcă, pentru a surprinde măreţia firii. Cerul abia se iţeşte, timid, sugrumat de pereţii verticali ce au in stăpănire parcă intreg văzduhul. Deşi sunt cărmuitori aprigi, ei ingăduie, totuşi, să vieţuiască acolo, sus, cele mai rezistente tufişuri. La intoarcere, văzduhul pare nesfărşit, iar sufletul nostru copleşit de cea mai  neobişnuit de clară imbinare de teamă şi admiraţie. Ah, de-am putea să fim mai des in preajma măreţiei naturii! Dar nu, o asemenea năzuinţă ne-ar fereca de-a pururi sufletul intr-o cetate de simţiri imense...pe care alte şi alte "Chei" ar trebui să le dezlege.