Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Saşi, şvabi (sătmăreni, bănăţeni, dunăreni), ţipţeri (maramureşeni), landleri (sibieni) şi germani (bucovineni, basarabeni ori regăţeni / în funcţie de provincia unde au înfiinţat colonii, în diferite epoci istorice) – aceasta ar fi o posibilă “fotografie de grup” a etnicilor germani din România, care, în afara unei limbi comune (germana, studiată azi ca limbă maternă, la şcoală; altminteri un lingvist ar găsi suficient material pentru studierea unui mănunchi de dialecte) au istorii diferite, în contextul migraţiilor de populaţii, în perioada medievală şi modernă, ba chiar şi în istoria contemporană.
Dintre toate aceste grupuri etnice “de neam german”, ne-a atras atenţia cel al landlerilor – poate şi pentru că saga lor nu a fost una a “emigrării”, ci, în termenii fixaţi de hrisoave, una a “transmigrării”. Apoi, pentru că, deşi “colonia” lor se află în acelaşi areal cu al satelor săseşti, ei au reuşit să-şi păstreze dialectul şi identitatea, în ultimele trei secole, adunaţi în trei sate compacte (pe care doar trecătorul neştiutor de istorii locale le confundă cu cele ale saşilor). Apoi, pentru că exilul lor, al landlerilor, nu a fost unul economic, ori politic – cauţionat de nevoile unui stat imperial în expansiune – ci... o pedeapsă, o expulzare din teritoriile lor de baştină, pe motive religioase. Interesant, în tot acest context, este că, şi după 300 de ani, landlerii îşi clamează rădăcinile austriece, până într-atât încât, iată, la Sibiu, e cât se poate de firesc să existe un consul al Austriei, fie el şi onorific. Numele lui este Andreas Huber, landler din Grossau (Cristian), al cărui destin, într-un fel, este marcat de acea “genă a emigrării” moştenită de la strămoşii lui.
Dar să o luăm de la un început. Să zicem, de la cel istoric.
Cine sunt landlerii?
“M-am născut într-un nucleu social pe care eu îl consider ca fiind unul «închis»”, povesteşte Andreas Huber. “Strămoşii mei au venit din Austria, în secolul al XVIII-lea, fiind forţaţi să-şi părăsească locul de baştină, Landl (“ţărişoară”), cuprinsă între Wels, Gmunden şi Vocklabruck. Au fost alungaţi din Austria, forţaţi să părăsească ţara din motive religioase. Au fost mai multe valuri de emigrare – din 1734 până în 1776. Diferenţele acestea religioase, care i-au smuls din locurile lor, i-au ajutat, într-un fel, să nu se amestece prea mult cu etnicii germani saşi, să nu fie asimilaţi. Să-ţi menţii sute de ani dialectul, tradiţiile, cutumele – asta înseamnă că, totuşi, comunitatea lor era restricţionată să se «amestece» cu alte grupuri etnice, fie chiar şi cu saşii. Foarte rar s-a întâmplat să existe căsătorii mixte între landleri şi saşi, abia în ultimii 50 de ani se poate remarca o deschidere”.
Săpăm mai adânc, în căutarea argumentelor istorice care au adus acest grup etnic în Transilvania, unde s-au aşezat în satele Turnişor (Neppendorf; azi cartier al Sibiului), Cristian (Grossau) şi Apoldu de Sus (Grosspold), aşezări care au fost multă vreme cunoscute sub denumirea generică de “Landlersiedlung” şi unde erau, dacă vreţi, într-un fel de “arest secular la domiciliu”, fiindu-le interzis să se întoarcă în ţinuturile natale din Austria, chiar şi după ce primele generaţii de emigranţi trecuseră în lumea celor drepţi.
Care să fi fost vina lor? O dată cu impunerea religiei catolice ca religie de stat, de către Împăratul Carol al VI-lea, la 9 iulie 1734, mulţi catolici care trecuseră de la catolicism la confesiunea evanghelică luterană – şi care nu au acceptat recatolicizarea – au fost deportaţi. Slujbele reformate au fost interzise, preoţii luterani expulzaţi, scrierile lor arse, iar capii familiilor din satele convertite au fost deportaţi. S-a încercat în felul acesta a se înmuia credinţa celor rămaşi acasă, pentru ca ei să se dezică de luteranism. Ceea ce, în bună măsură, nu s-a întâmplat. În aceste condiţii, familiile celor deportaţi au fost şi ele trimise în bejenie. Şi, pentru că existase deja, cu un secol înainte, o “lege a emigraţiei libere” (care permisese, tot pe criterii religioase, migrarea familiilor convertite în alte teritorii – e ceea ce s-a numit o formă de “emigrare demnă”), s-a căutat un alt termen, care să deosebească o formă de exil de cealalată. Exilul “demn” de cel impus. I s-a spus: “transmigrare” (transmigration) şi a făcut ca, în trei valuri succesive, câteva mii de “landleri” să ajungă în Transilvania. Erau locuitori din Carintia, Steiermark, Gmunden, Laakirchen, Vocklabruck şi Weststeiermark. Ceea ce a început Carol al VI-lea a continuat, cu şi mai mult elan, Împărăteasa Maria Tereza. Fiind vorba despre o pedeapsă, oamenii nu au putut să-şi ia cu ei decât bunurile care le-ar fi putut încăpea într-un “butoiaş”, proprietăţile lor urmând a fi vândute de către autorităţi şi sumele (simbolice) să le fie remise. Exilul nu a fost deloc unul uşor. Au coborât cu corăbiile, pe râurile Siebner-Zillen şi Traun, apoi pe Dunăre, după care, din Banat, au pornit pe jos, cel mult în căruţe trase de boi, până la destinaţia impusă, acel domiciliu forţat pe care că nu aveau voie să-l părăsească nici ei, nici urmaşii lor.
“Familia mea a venit aici din parohia Bad Goisern, ca mulţi alţii dintre vecinii lor din Grossau”, ne spune Andreas Huber. Nu ştiu foarte exact toată istoria familiei mele pentru că îmi lipsesc informaţii despre trei generaţii din arborele genealogic. După cel de al doilea război mondial, toate documentele din comuna Cristian au fost scoase şi arse în curtea bisericii. Cine nu şi-a făcurt arborele dinainte, nu-şi mai poate reconstitui familia. Eu am ajuns cu cercetările mele până la anul 1781...” Ar vrea să ştie mai mult, dar istoria e acum învălmăşită. Se ştie că, în drumul lor spre locul fixat pentru exilul perpetuu şi “nedemn”, landlerii au avut de înfruntat şi alte situaţii dificile: ciuma, de exemplu, care se abătuse asupra Transilvaniei şi a decimat o parte dintre deportaţi. “Din familia Huber, s-au stabilit şi la Cristian, şi la Turnişor. Ştiu că o parte dintre landlerii din Turnişor s-au întâlnit cu neamurile lor din Bad Goisern. Unii au ales chiar să emigreze acolo, în Austria, şi de 20 de ani şi-au făcut case şi trăiesc alături de rudele lor de lângă care au plecat cu 300 de ani în urmă”... Iată, ne gândim, consemnul “domiciliului forţat”, peste secole, a fost încălcat. Istoria e uneori ca apa mării, care şterge cuvintele scrise pe nisip...
De ce n-a plecat Andreas Huber în Austria?
Pentru că a plecat... în Germania. “Am plecat la începutul anilor ’80, ca etnic german, în Germania... Sigur, rădăcinile mele erau în Austria, dar criteriul emigrării masive din anii ’80 nu a fost unul teritorial, ci lingvistic. Am revenit însă în România imediat după evenimentele din 1989. Am ales să mă reîntorc în România, să deschid aici o afacere, pe care o dezvolt şi astăzi. Dacă am avut o poveste de succes în Germania? Succesul e relativ. Eram mulţumit de situaţia mea financiară, acolo, dar am hotărât foarte repede că trebuie să mă întorc, după Revoluţie. Economic, mi-a fost bine acolo, social, m-am adaptat mai greu cu toate că, din multe puncte de vedere, pot spune că m-am integrat în societatea aceea... Dar, nu ştiu cum să spun, ceva totuşi îmi lipsea. Eu plecasem singur şi toţi ai mei erau aici, abia după trei ani a venit şi familia. Iar când am revenit în România o parte din familie mi-a rămas în Germania. Copiii mei – unii sunt «nemţi», ceilalţi, «români», lucrează cu mine la firmă.”
Ce-a găsit când s-a întors? “Eu am avut noroc, mama mea rămăsese în Cristian şi când m-am întors am găsit casa părintească. E, şi acum, a familiei noastre. Dar mulţi dintre vecinii mei care au plecat înainte de 1989 şi-au vândut casele şi au venit în locul lor români din Mărginime. Nu ştiu cum să spun, dar mărginenii parcă şi azi sunt... străini în Cristian. S-au adaptat greu. Nu se ceartă, dar nu formează acea comunitate care era în sat înainte de plecarea etnicilor germani. Totuşi, iată, cei care au venit au preluat din obiceiurile celor care au plecat. Cum ar fi obiceiul ca în fiecare sâmbătă să se măture strada, să se facă o curăţenie mare a străzii, dinaintea casei. La început, cei din Mărginime nu făceau asta şi apăreau scandaluri: «Eu mătur, tu nu mături şi vine vântul şi dă pe partea mea măturată gunoiul de pe partea ta nemăturată...» Dar acum lucrurile s-au schimbat, s-au dat oamenii unii după alţii”.
Am vrea să vorbim mai multe: despre obiceiuri, despre hainele şi dansurile tradiţionale, despre muzica lor, despre bucate. “Ce să vă spun? În comunism, unele s-au mai alterat, s-au mai pierdut. Mâncarea? E specific, pentru landleri, ca sâmbăta să aibă pe masă supă cu tăieţei, ori iarna – găluşte umplute cu cârnaţi, fierte în apă. Sosul de vişine, compotul de vişine... Asta e specific. Şi gogoşile. Eu cred că gogoşile – acelea simple, neumplute – au fost aduse de landleri. Aşa bune cum făceau mama şi bunica am mai mâncat la landlerii din Austria...”
Citește pe Antena3.ro
