Mai bine la bâlci decât şcoala

Nu toţi copiii din Huşi (Vaslui) au început ieri anul şcolar. Profitând de faptul că de decenii încoace, de Ziua Crucii (14 septembrie), în oraş s-a organizat an de an un bâlci necesar şi iubit de multă lume, unii copii au amânat cu o zi mersul la şcoală. Abia pe 15 septembrie, cum era şi calendaristic corect, vor ajunge şi ei în clase.

Am spus că bâlciul este foarte necesar la Huşi pentru că în podgoria vasluiană e vremea culesului. Şi butoaiele se vindeau aici ca pâinea caldă de Ziua Crucii. Din păcate, atât de hulita criză economică i-a lovit şi pe oamenii de bâlci. Butoaiele pântecoase ce urmau să înghită decalitrii de vin nu au mai avut căutarea de altădată.

Pe copiii de care vă spusei mai devreme că au chiulit de la şcoală i-am găsit în vechiul "iarmaroc" al oraşului lipindu-şi nasurile de vata de zahăr înfiptă pe băţ. Alţii se perpeleau suflând în gogoaşa înfuriată. Asta în pauzele între un dat peste cap la "scrânciobul" uriaş şi un zbor pe "Zidul Morţii de astăzi": caruselul zburător adus de familia Buzdugan tocmai din Italia. Un vechi "bâlcean" ne-a explicat cum vechile "iujuri" de altădată şi-au aşezat frumos lanţurile pe piept şi şi-au început încă de pe acum somnul de veci. Au dispărut. Am profitat de ocazie şi, împreună cu o mână de şcolari rătăciţi prin iarmaroc, am aflat povestea bâlciului de ieri, dar şi de astăzi, de la Maricel Dura, un vechi om al bâlciului, care a colindat timp de 41 de ani întreaga ţară prin târguri de acest fel.


CA LA BÂLCI
Ieri, dinspre oraş sau dinspre împrejurimile Huşiului, toate drumurile duceau către Recea. Pe o coastă de deal, la marginea oraşului, şi-a deschis larg prăvălia ultimul bâlci. Duminică şi ieri, pe colinele deşelate ale Huşiului vedeai cete de copii numărându-şi puţinii gologani strânşi (nu în batistă, ca altădată, ci în portofele eco, de doi lei). Fugeau să-şi cheltuie agoniseala de-o vacanţă. În timp ce alţii alergau cu ghiozdanele-n gât încărcate cu caiete spre curţile şcolilor, ei nu ştiau cum să ajungă mai repede la bâlci.

La o margine de drum, bidivii asudaţi înhămaţi la atelaje încărcate. Au adus la târg butoaiele meşterului dogar şi a rotarului din sat. În vechiul iarmaroc, ce-am găsit! Ceramică, haine, blănuri, produse de uz gospodăresc şi multe altele. Toate îţi dădeau ghes pe dealul prăfos în jurul punctelor principale de atracţie: caruselul, montagne rousse, maşinuţele electrice numai bune de tamponat. La o aruncătură de băţ de grătarele cu mici, butoaie cu bere şi plita aburindă cu gogoşi. Ori "melesteele" din lemn ale utilajelor de fabricare a "Kurtoz calacs", al căror proprietar e tocmai povestitorul nostru. Pufăiau în ceaţa de jar ademenind clienţii cu miros de cozonac. Şi câte alte bunătăţuri nu te invitau să (le) treci pragul portofelului! Toate minunăţiile, absolut toate, expuse, cum altfel!,... ca la bâlci.
ÎNAINTE, CU CARUL ŞI PLAPUMA
Într-un colţ, frângându-şi degetele de necaz (vânzători puţini, nene!), întreprinzătorul huşean Maricel Dura. Din 1968 îşi aminteşte că mergea cu bâlciul, mai întâi cu bunicul, apoi cu tatăl său, care i-a lăsat moştenire lumea iarmarocului. "Înainte era mult mai bine. îţi făceai ghereta ta, venea, te taxa la faţa locului...Era traiul mai bun, veneau ţăranii cu posibilităţi, nu ca astăzi, sărăntocii".

Pe atunci nu erau aşa de multe târguri, iar omul când venea, cumpăra, nu se uita. Soseau de cu noapte cu căruţele, cu carele cu boi. Mulţi dintre ei îşi luau de acasă perne, plapume, mâncare pregătită şi veneau să-şi cumpere sau să-şi vândă animalele, să achiziţioneze haine noi, iar copiii în special să se distreze. Să mănânce ciubuc, să se tundă sau să se încalţe, dacă tatăl era mai puţin nevoiaş.

"Când apăreau acolo, fiecare ştia ce are de făcut". Erau magazine din scânduri, corturi din pânză de jur-împrejur. Frizeria alături, pieptene de os la pieptănar, oglinzi lipite ca într-un fel de cărticică, ornată cu benzi de hârtie desenate. Unii ţărani se şi bărbiereau, îşi aranjau frizura şi-şi aruncau cât colo opincile încălţându-se cu bocanci. Ei, ţăranii, soseau costumaţi în iţari. Cu hainele lor, simple. "Poposeau şi câte trei - patru circuri particulare. Fiecare loc de distracţie avea câte o mică fanfară care era tocmită an de an şi cântau muzicanţi şi instrumentişti care făceau şi ei ocolul tuturor bălciurilor din lume. Astăzi, la maşinuţele tamponabile de alături cântă, ca şi la carusel, muzică de disc, MP3.


SE VÂND VIILE LA HUŞI
Maricel Dura vinde acum gogoşi şi colac ardelesc. A avut cândva şi grătare pentru mici şi fripturi. "Astăzi am diferite sortimente de patiserie, pop-corn, vată de zahăr, dar cu criza asta nu prea vând. Nu mai sunt bani şi oamenilor le e frică să mai investească în ceva. Mai mănâncă câte o gogoaşă, un cârnat, în loc de cinci mici, iau doi. Înainte, am avut carmangerie, am fost al doilea privatizat din Huşi în acest domeniu. Pe atunci îmi convenea, luam carnea de la ţărani. Cumpăram un porc, o vită, mă duceam la fermă, apoi la abator mi le tăia, medicul îmi dădea la mână că e bună carnea şi făceam cârnaţi".

În ce priveşte colegii de breaslă, Dura spune că preşedintele romilor de la Vaslui, domnul Ţâru, a început şi el vânzând ciubuce prin iarmaroc - un fel de bomboane lungi, care acum nu prea se mai găsesc. Aici, la Huşi, se dădeau foarte bine şi se mai vând încă. Mai merge treaba cu butoaiele pentru vin, având în vedere că este şi podgorie Huşiul. Oamenii cu butoaie din sticlă şi din lemn au împânzit şi ieri, 14 septembrie, periferia bâlciului. Unul dintre ei a vândut în prima zi aproape 10 butoaie, dar înainte dădea şi câteva zeci.

"Acum lumea nu mai face nici vin, că e cheltuială mare. Vând direct strugurii. Ba, am văzut că încep să-şi scoată la mezat şi viile, şi bucăţile de podgorie", spune Dura cu amărăciune în glas. I s-a făcut foame. Înainte, îşi aminteşte că la bâlci se făcea tocăniţă de carne, friptură şi se dădea cu o paleţică mămăligă la vizitatorii bâlciului. Erau şi jocuri de noroc, dar ele îşi dovedeau valoarea nu prin câştiguri, ci prin frumuseţea lor.

"Îţi dădea un premiu, o păpuşică, o sticluţă de secărică, pe care le luai şi le duceai acasă. Era fanfară, erau bătrăni care cântau cu formaţia, acordeoane, trombon, trigorn, trompetă". Există şi astăzi, dar rar, un joc care se chema "la cărămizi", S-a păstrat, era şi în bâlciul de ieri de la Huşi. Ca un paria era găzduit într-un colţ. Câteva cutii goale din tablă stivuite una peste alta, în care arunci cu o minge. Dacă din trei - patru lovituri dădeai jos toate cutiile, câştigai ceva.
VIAŢA OMULUI DE BÂLCI
Astăzi dorm în maşină oamenii de bâlci. Mulţi dintre ei la cort sau, în cel mai fericit caz, în rulotă. Întinşi pe saltele goflabile, burduşite cu pături, capătă cu toţii reumatism şi alte boli "profesionale". Dura spune că a făcut şi astm. Aceşti oameni vând vara ca iarna să aibă din ce trăi. "Cel mai dificil este nu ai condiţii igienice de trai, normale. Ar trebui să ne dea apă, să ai wc-uri ca lumea. Nu vindem nici azi, nu vezi!, dar noi ne mulţumim cu puţin. Nu mergem la furat ca alţii. Aşa am apucat din bătrâni".

Dl Maricel Dura nu a transmis mai departe copiilor microbul bâlciului, cum au făcut ai lui cu el. Şi-a dat deja copiii pe la şcoli înalte. Să îi exporte pe meleaguri andaluze sau, mai aproape, în cizmă. Să devină, ca şi el, sclavi ai capitalismului de astăzi. "Bunicul meu era muzicant de bâlci, cânta în fanfare renumite în iarmaroacele grandioase de atunci". Piaţa bâlciurilor s-a stricat începând din 1996, când lumea snoabă s-a îndreptat mai mult către lucrurile moderne, de bon ton, de fiţe, cum se spune. Şi nu s-au mai uitat la lucrurile trainice din bâlciuri. Cândva, lumea venea bucuroasă, acum toţi sunt trişti şi bagă rar mâna în buzunar. Altă dată nu puteai trece de câţi muşterii şi gură-cască se adunau. Aici se găseau produsele pe care în mod obişnuit nu le găseai. "Eu numai la bâlci îmi găseam căciula pe care mi-o doream", spune Maria Matei (75 de ani), o huşeancă, veche clientă a bâlciului.


FETELE FĂRĂ CHILOŢI SE DĂDEAU PESTE CAP ÎN SCRÂNCIOB
Teatrul de păpuşi de altădată."Vasilache şi Mărioara", se chema. Reprezentaţia se dădea undeva în nişte corturi special construite. Înăuntru erau bănci ca într-o sală de spectacole. Pe scenă urcau jonglerii, se scotea câte un iepure din căciulă sau un portofel ori o batistă cu bani smotocită din cămaşa udă de transpiraţie a spectatorului căscar. Acum nu mai impresionează pe nimeni astfel de lucruri. A doua zi după bâlci, la Huşi se deschide şcoala. Altădată, învăţătorii întrebau: Copii, aţi fost la iarmaroc? Aţi văzut  moniţa? Adică maimuţa. Şi copii se prăpădeau de râs când auzeau.

Se dădeau oamenii în bărci, în lanţuri (iujul). Tinerii îndrăgostiţi alegeau foarte des lanţurile. Pentru că în lanţ era prilejul de a-şi smotoci prietena. Se aşeza în locul din spate şi îi învârtea fetei lanţul cu tot cu scaun, o ciupea, o pupa, o strângea, amândoi încolăciţi în lanţuri, în timp ce la patefon cânta Romica Puceanu, dacă nu era fanfara ori aceasta era aşezată un pic mai departe.

"Au venit odată un băiat cu o fată şi se dădeau în bărci, el făcea vânt cam tare, când barca ajungea sus, ea ţipa. Toţi gură cască numai acolo se uitau. Pentru că ştiau că fata era fără chiloţi, fiindcă pe atunci oamenii erau săraci, dar de venit la bâlci tot strângeau bani", povesteşte unul dintre meşteşugarii prezent şi astăzi în bâlciul huşean. Jucăriile: hopa mitică, o păpuşă mică care dacă o culcai se ridica deodată, ori o bucată de băţ cu o pasăre în vârf care se învârtea ca o fofează. "Negustorii de astfel de minunăţii strigau. ". Şi fierarii apăreau atraşi de forfota bâlciului, vindeau talăngi pentru vitele ţăranilor. Auzeam de fiecare dată cum striga un ţigan fierar huşean: . Dar atracţia cea mai mare era Zidul Morţii. Era cu plată, erau sus spectatorii şi, de jur împrejur ca un butoi uriaş, unul cu motocicleta se ridica din ce în ce mergând circular până ajungea să ruleze la orizontală".


BĂRBATUL JUMĂTATE BOU, FEMEIA JUMĂTATE PEŞTE
Ce mai era cândva la bâlci: un om cu cap de bou pe jumate, o femeie pe jumate peşte, copii mici care, fără mâini, luau acul şi coseau cu picioarele demonstrându-şi agilitatea şi lăsând lumea cu gura căscată. Se juca la horă, se consuma vin, nimeni nu se certa. Pe atunci, nelipsit era "iujul" cu lanţuri mari sau mici. Cum e dansatoarea cu fustă de astăzi.

Mai erau "Valurile Dunării" pentru copiii mici, un fel de leagăn rotund, înalt şi masiv, care urca şi cobora, împins de o mână de băietani. Nea Buzdugan era cu iujurile. Acum băieţii lui au lăsat iujul deoparte şi au cumpărat utilaje moderne din Italia. Şi nimic nu era aşa de scump ca azi. "Pe şase metri locul, am plătit 20 de milioane de lei, aşa a fost la bâlciul de la Bârlad, înainte de a veni la Huşi", spune Maricel Dura.