Mai puţin o voce - Gil Dobrică ne-a lăsat mai trişti

Marţi la prânz, după o agonie de o lună, venele prin care o viaţă au curs sânge şi muzică deopotrivă au încetat să mai pulseze. Glasul în care-i mustea tot sufletul atunci când se afla pe scenă i-a tăcut pentru totdeauna. Gil Dobrică, cel supranumit Ray Charles al României, a fost înmormântat ieri la Cimitirul Ungureni din Craiova.

Marţi la prânz, după o agonie de o lună, venele prin care o viaţă au curs sânge şi muzică deopotrivă au încetat să mai pulseze. Glasul în care-i mustea tot sufletul atunci când se afla pe scenă i-a tăcut pentru totdeauna. Gil Dobrică, cel supranumit Ray Charles al României, a fost înmormântat ieri la Cimitirul Ungureni din Craiova.

Simţea că în curând va pleca în ceruri. A vrut să asculte pentru ultima oară vocea celui pe care l-a iubit o viaţă, "Dumnezeul muzicii", cum îi spunea el, Ray Charles. Le-a spus celor de la căpătâiul său să nu-l plângă. Apoi a zâmbit. şi a plecat, pentru totdeauna... Într-o zi de marţi, în casa cu numărul 13 a surorii sale din Craiova.

AşTEPTARE. Ieri la prâz, la ora 13:00, când a fost anunţată ceremonia, într-o zi senină, aşa cum a fost şi sufletul lui, în faţa imobilului de pe Strada Ecaterina Teodoroiu o mulţime cernită îl aştepta pe maestru să-l conducă pe ultimul drum: prieteni din copilărie, rude, vecini, anonimi pe care i-a tulburat cu cântecele sale. Sunt muţi de durere. În aerul adânc de tristeţe se porneşte să sune fanfara. Nu cântă cu jale. Poveştile încep să curgă o dată cu muzica. "Noi îi spuneam Georgică. Stăteam amândoi în Călăraşi atunci... Joia şi duminica mă trăgea mereu să mergem la dans. Ieşise la modă twistul. La tango nu-i făceam faţă. Unde era un bal, hop şi noi. Avea 14 ani atunci. Nu suport când lumea spune despre Georgică că el a murit sărac şi abandonat. El a avut un suflet mare şi nu a cerut niciodată nimic, a primit numai ce i s-a dat. Mi-a spus odată: «Victoria, fiecare trebuie să îşi ducă crucea lui!». Nu cred că s-a dus. E un vis din care aştept să mă trezesc...", spune Victoria Geonea din Călăraşi, prietenă din copilărie. E cu puţin înainte de ora 14:00. Fanfara se opreşte. Preoţii ies înainte, iar sicriul este aşezat în maşina plină de coroane. Un bocet prelung izbucneşte la plecare: "Fratele meu!". Copleşită de durere, Florina, sora maestului, merge sprijinită de Ion Popa, cel care i-a fost lui Gil Dobrică cel mai bun prieten: "«Să lupţi, să ieşi în lume şi să cânţi», aşa mi-a spus ultima oară. Multe uşi s-au închis în urma lui în muzică şi nu ştiu cine o să le mai deschidă". Cortegiul se opreşte, clopotele bat, pe deasupra mulţimii se aruncă bani, cum e obiceiul. Bocetele surorii sfâşie după-amiaza însorită.

SLUJBA. Drumul coteşte spre Biserica "Madona Dudu", acolo unde maestrului îi plăcea să meargă. Scările sunt înţesate de lume şi de reporteri. "Păcat că abia după ce nu mai este în viaţă oamenii îi recunosc valoarea. A fost abandonat de lumea muzicală şi nimeni nu a făcut nimic pentru el", spune cu tristeţe cineva. Într-un colţ, câţiva cunoscuţi vorbesc despre sufletul lui mare. "Îi ajuta pe toţi care veneau la el. Nu a avut familia lui, dar a avut grijă de familiile altora. Îi plăceau tare mult copiii. Era interiorizat, trăia mult în el, dar era o bunătate de om, îl puneai pe rană." Sicriul este urcat pe scările bisericii, mulţimea de oameni îl urmează. Biserica se umple ca pentru ultimul spectacol. "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moate călcând..." Slujba se termină, cortegiul pleacă pe ultimul drum şi în urmă se aud parcă versurile pe care Gil Dobrică le cânta cu sufletul pe tavă: "Viaţa noastră n-are parcă nici un rost,/ Viaţa noastră e un ban de schimb,/ Pe pâmânt, noi, oamenii, o ducem prost,/ şi murim absurzi şi la timp"...

O BUNĂTATE DE OM "Îi ajuta pe toţi care veneau la el. Nu a avut familia lui, dar a avut grijă de familiile altora. Îi plăceau tare mult copiii. Era interiorizat, trăia mult în el, dar era o bunătate de om, îl puneai pe rană" Un prieten apropiat