Orchestra simfonică de fluieraşi "Suceava"

Folclorul nou, cel născut din hlizita noastră contemporaneitate, s-a îmbogăţit recent cu o istorie ce nu se putea întâmpla decât în Bucovina, acest ţinut unde totul, absolut totul, este de pe vremea lui Ştefan cel Mare, unde fala ţine adesea loc de adevăr, demnitate, curaj (uneori, de igienă) şi unde, în chiliile mănăstirilor, călugării şi preoţii s-au supus smeriţi poruncii "Să trăiţi bine!", venită de la ăla de sus.

În acest ţinut, aşadar, un fost inginer forestier cocoţat pe tronul Consiliului Judeţean s-a simţit dintr-o dată vajnicul urmaş al domnilor Moldovei. Pe loc s-au strâns lăudătorii în jurul lui ca muştele pe bunătate, care mai de care dornic să-i intre în graţii. Aşa se face că omul a aflat din gura lor o sumedenie de lucruri pozitive pe care le bănuia despre sine din vremea şcolii primare, de când data şi ultima sa lectură, cea cu eroul preferat, Greuceanu.

Convins fiind că e inteligent, plin de iniţiativă, imaginaţie şi energie, ba chiar că ar fi şi foarte arătos (şi că s-ar cuveni să îşi ia o ţiitoare - aşa prevedea funcţia - tradiţia fiind înscăunată de însuşi domnul Ştefan), voievodul judeţean a purces la treburi, neîntârziat răsplătindu-şi lingăii cu dregătorii. De îndată şi unii jurnalişti au prins să roiască în jurul lui numindu-l "geniul obcinilor", mereu gata să aştearnă sub tipar, asemenea cronicarilor de odinioară, sapienţele rostirii voievodale şi pozele ctitoriilor.

Peste nouă mări şi nouă ţări a mers vestea că în ţinutul moldav de la Soare Răsare, leagăn de vechi tradiţii populare, dobitoacele aflate în campanie electorală numai că nu vorbesc. Că, de pildă, oile, cu propriile lor trupuri, scriu sloganuri pe dealuri, că o găină, nemaipomenită a scremut un ou gigantic din aur, gata pictat în stil bucovinean.

Învăţaţii s-au bulucit să vadă minunile, dar au rămas dezamăgiţi: oile scriseseră într-adevăr sloganuri, dar fuseseră mânate de ciobanul Consiliului Judeţean Suceava, iar vestitul ou nu era din aur, ci din fibră de sticlă şi nu era de găină, ci al unei specii stranii de fluture. Cât despre aurul la care râvniseră, ceva-ceva au căpătat totuşi de la voievod, spre a-şi ţine gura, nespunând nimic lumii despre făcături şi despre supuşenia locuitorilor, care tăceau dar se uitau cam pieziş la ciclopicul kitsch năzărit în mijlocul cetăţii.

Numeroase au fost de atunci ctitoriile care au răsărit între zidurile acesteia, urâţind-o: ba, de Crăciun, mari biserici din placaj şi tercot, ba, de Anul Nou, o locomotivă antediluviană, poluantă cât încape, ba o statuie ciumpăvită, cu aripile tăiate, simbolizând - culmea! - zborul, şi mai cu seamă uriaşe portrete cu chipul voievodului. Lucruri mari, nevoie mare, şi totuşi, deşi făcuse atâtea fapte măreţe şi bărbăteşti (inclusiv cele cu ibovnica), voievodul judeţean avea o mare mâhnire: informatorii îi şoptiseră la ureche că unii clevetesc.

Că prea se vede ţărănuţul (sau, după caz, ţărănoiul) din el, că prea e totul numai etnografie în judeţ, prea numai "gospodari", sănii, ouă "închistrite" şi parade de câini ciobăneşti, prea mulţi "ciobani", în general, că marea cultură nu e încurajată, că nu prea există în zonă. E drept, nu clevetea "opinca", ci unii care nu contau pentru el - puţini la număr, fără însemnătate electorală - dar care citiseră mai mult decât basmul Greuceanului.

Sfetnicii de taină îi spuseră că ar fi bine să le arunce şi acestora o ciozvârtă, una culturală, să le astupe gura. La început omul nu a înţeles despre ce e vorba, ce e aia "mare cultură". Ştia el ceva de pe când fusese ministru al agriculturii, ceva legat de cultura cartofului, dar argumentul înţeleptului curţii a fost zdrobitor: "O orchestră simfonică aici, în cetatea de scaun! Gândiţi-vă! Peste ani, înfiinţarea acesteia va fi legată de numele dumneavoastră! Daţi poruncă să se facă şi vă veţi acoperi de glorie!". Cuvântul "glorie" şi-a făcut efectul şi voievodul a poruncit. Poruncind de Paşti şi întâiul concert.

De îndată a fost adus un dirijor din judeţul Botoşani (unde marea cultură era demult "acasă"), "conservatorist" care a fost însărcinat cu alcătuirea ansamblului. Un anunţ în presa locală a fost de ajuns şi instrumentiştii au prins să bată la uşa selecţionerului care întreba: "La ce cânţi, tinere?". "La fluier, domnule dirijor!", venea răspunsul. "Bine, dar eu am nevoie de violonişti, nu de fluieraşi!", exclama uimit muzicianul.

"Lasă asta, sunt nepotul preşedintelui consiliului judeţean. Unchiul vă recomandă să mă luaţi... La grămadă, cu ceilalţi, fluierul meu nu se va auzi. Şi apoi, sunt membru al PD-L, înţelegeţi!" Intra altul şi întrebarea "La ce cânţi tinere?" răsuna iar. Ca şi răspunsul: "La fluier. Sunt vărul preşedintelui consiliului judeţean. Ştiţi, la grămadă cu ceilalţi, fluierul meu nu se va auzi. Şi sunt membru al PD-L". Candidaţii soseau unul după altul, frumoşi şi mândri, gătiţi cu cioareci, bundiţă cu piei de dihor şi căciulă brumărie. Care mai de care fluierând.

Şi, deşi cu auz perfect, muzicianului i se părea că nu aude bine: "Cânt la fluier... Sunt cumătrul... Sunt membru... Luaţi-mă".
Cum Sărbătorile băteau la uşă, repetiţiile s-au făcut oarecum pe fugă. Dar talentul e talent, iar la concertul simfonic de Paşti al orchestrei filarmonice "Suceava", gospodarii aflaţi în sala Casei de Cultură a Sindicatelor au aplaudat îndelung. Iar unii au şi jucat: bătuta de la Pojorâta, hora de la Fundu Moldovei şi tropoţâca de la Botoşana.