Povestea viorii triste de pe Regala Brăilei

Bătrân şi bolnav, fiul unui fost mare lăutar al oraşului de la Dunăre încearcă să strângă bani pentru o operaţie la Bucureşti, cântând cu vioara pe străzi. "Dacă aveam minte în tinereţe, furam mai multă meserie de la tata", spune bătrânul cerşetor.

Cânta "Zaraza", aşezat pe centura de beton mucegăit a CEC-ului vechi pe strada centrală a Brăilei, Mihai Eminescu, fosta Regală, iar bătrâna melodie se insinua plângăcios printre crăpăturile faţadei acelei clădiri de patrimoniu căzută în paragină. "Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza/Cine te-a iubit...". Aşa s-ar fi dăpănat cântecul, dacă l-ar fi însoţit cu versuri, dar numai vioara vibra, uşor dezacordat în mâinile lui zbârcite şi cam lipsite de talent. Tocmai acea sărăcie a sunetului înnobila, însă, cu tristeţe de vremuri apuse, peisajul urban al Regalei, iar unii trecători se îndurau să-i arunce câteva monede în cutia viorii.

Îl cheamă Gheorghe Grigore, are 61 de ani şi ne-a spus că a ieşit să cânte pe stradă fiindcă-l dau sărăcia şi bolile afară din casă. "Am o pensie de 350 de lei şi trebuie să ajung să mă operez la Bucureşti. Uite aici, ce de boli s-au adunat", s-a justificat, arătându-ne un certificat medical eliberat de un medic oncolog. Tumoră hepatică, diabet, cardiopatie ischemică ­ ce-i mai rău pe lume apare scris pe acea bucată de hârtie. "De-aia cânt, nu de bine. Altceva ce să fac, că nu mă ajută nimeni?!", ne-a spus scripcarul, recunoscând că nu foamea din spirit ci răul din trup i-a pus vioara în mână. Se cheamă, totuşi, că muzica îi aduce alinare, chiar dacă în tinereţe n-a vrut să ştie de ea. "Am învăţat să cânt de la taică-meu, dar nu m-am ţinut de meserie, că nu-mi plăcea lăutăria. Mă enerva că mă făcea lumea ţigan, când mă vedea cu vioara în mână. Tata a fost lăutar, eu m-am făcut zidar, că aşa am crezut atunci că e mai bine...", îşi aminteşte el.

Acum, cu mintea bătrâneţii, socoteşte că ar fi trebuit să se ţină pe lângă taică-său şi să încerce să-i fure mai mult din talent. "Tatăl meu, Nicolae Buruiană, a fost cel mai mare lăutar al Brăilei. În 1955 a înfiinţat taraful «Periniţa», cu care a câştigat multe premii, în toată ţara. Ce-a făcut el rău în viaţa lui a fost că s-a apucat de băutură. A murit în 1984, într-un sat de lângă Piteşti, unde se mutase cu chirie. Vioara şi ţambalul le-a lăsat cu limbă de moarte la un băiat pe care l-a ţinut pe lângă el pe la nunţi şi l-a învăţat să cânte. Erau instrumente bune. Asta a mea e o viară «Doina», de-aia ieftină. Ce să-i faci, dacă mie nu mi-a plăcut, şi-a dat averea şi talentul la altul", ne-a povestit Grigore.

L-am mai ascultat cântând "Zaraza" şi i-am întins nişte mărunţiş, iar el ne-a mulţumit. După ce am plecat, l-am auzit în spate încercând acordurile din "Drumurile noastre". "Drumurile noastre, poate/ Se vor întâlni vreodată...". Drumurile muzicale ale lui Grigore şi ale tatălui său, lăutarul Buruiană, s-au întâlnit abia acum. Prea târziu...