Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Intr-o analiză a modificărilor legislaţiei penale, avocatul Marian Nazat susţine necesitatea regăndirii concursului pentru promovarea procurorilor. In opinia sa, menţinerea raportului de subordonare intre procurori ştirbeşte personalitatea acestora şi cultivă slugăr- nicia profesional.
Aflu cu stupoare că examenul pentru şefia instanţei sau a parchetului constă, in principal, in verificarea cunoştinţelor de management. Dacă pentru judecători asta n-ar fi o problemă, intrucăt preşedintele unei instanţe nu se interferează in dosarele subalternilor, in cazul procurorului lucrurile stau exact invers.
Căci procurorul-general, procurorul-şef sau prim-procurorul este chemat de lege fie să soluţioneze plăngerile indreptate impotriva măsurilor luate sau dispuse de subordonaţii săi, fie să verifice legalitatea şi temeinicia rechizitoriilor intocmite de aceştia.
CONDIŢII. Cu alte cuvinte, conducătorul de parchet este mult mai mult decăt un manager. Iar asta presupune o inaltă competenţă profesională, pentru că altfel el nu va putea să exercite decăt un control judiciar formal. Păi, cum să confirmi sau să infirmi o măsură ori o soluţie dispusă de colegii aflaţi cu tine in raporturi de subordonare ierarhică, dacă nu le eşti măcar egal in pricepere juridică? Bizareria aceasta de promovare a şefilor din Ministerul Public, nu singura, din păcate, explică intr-o oarecare măsură hemoragia restituirilor dinspre instanţe a dosarelor trimise in judecată de procurori. Am susţinut dintotdeauna ca soluţia dată de un procuror să nu treacă prin filtrul şefului ierarhic, ci direct al instanţei, fără alte verificări sau confirmări interne. Adică şi procurorul să fie aidoma judecătorului, deasupra căruia se găsesc doar Dumnezeu şi Legea, entităţi armonizate conceptual in ceea ce se cheamă "propria convingere". Căt timp se păstrează instituţia verificării actelor şi măsurilor luate de procurorii inferiori ierarhic, concursul pentru promovare trebuie regăndit grabnic. Dincolo de discuţiile pro şi contra pe marginea ultimelor modificări ale legislaţiei penale, este nevoie de o astfel de clarificare, esenţială din punctul meu de vedere. Menţinerea raportului de subordonare intre procurori ştirbeşte personalitatea acestora, le cultivă supuşenia, slugărnicia profesională. Şi-n plus, creează suspiciuni felurite, ştiut fiind că şefii sunt deseori in apropierea puterii politice, care-i şi numeşte in definitiv. Justiţia s-a intrupat nu atăt din nevoia de dreptate a societăţii, ci din interesul declarat al puterii de a-şi domina adversarii. Uşor, uşor, procesul penal, indeosebi, s-a transformat in principal instrument de şantaj politic, iar şefii parchetelor au devenit tocmai curelele de transmisie ale politicienilor atotputernici. Inscăunaţi, uneori, după obiceiul străvechi, "Adă şi na", vorba actorului Dorel Vişan, conducătorii parchetelor sunt rotiţele decisive ale angrenajului uns de aleşii neamului.
"LAMENTÃ...RI INUTILE". In altă ordine de idei, sigur, principiul egalităţii de arme intre acuzare şi apărare nu se simte cel mai bine in Romănia, dar să iei din atribuţiile procurorului reţinerea, să treci percheziţia prin consimţămăntul prealabil al suspectului şi să fixezi termen-limită pentru anchetă mi se pare deja prea mult. Procurorul, antipatizat de semeni prin chiar fişa postului, va fi mereu atacat, mai ales cănd victimele sale sunt inşii capabili de-o ripostă mediatică agresivă şi credibilă. Lamentările Parchetului, cum că interceptările şi inregistrările audio-video ar fi inutile după inceperea urmăririi penale, sunt nejustificate. Inceperea urmăririi penale se poate face şi "in rem", aşa incăt persoana bănuită nu va trebui incunoştinţată despre activitatea respectivă.
Mă surprinde, de exemplu, că legiuitorul nu a observat că procurorul, el şi numai el, este abilitat să ceară strămutarea unei cauze penale inainte de emiterea rechizitoriului, ceea ce miroase a inechitabilitate procesuală. Nu a observat nici că judecarea după extrădare (art. 5221 Cpp) este o formă fără fond, atăta vreme căt hotărărea definitivă nu este desfiinţată, iar starea de deţinere a condamnatului rămăne de nediscutat pănă la incheierea noului proces. Ori că procedura infracţiunii flagrante este practic inaplicabilă, prezenţa ei in Codul de procedură penală reprezentănd o reminiscenţă moştenită de la legiuitorul socialist, preocupat să-i arunce urgent la zdup pe duşmanii ordinii şi liniştii publice de atunci. Sau că regimul de imunităţi şi impunităţi, de autorizări prealabile nu este cel mai nimerit, ori că instituţia cauţiunii n-a pătruns neam in sala paşilor pierduţi, ori că in lipsa unei căi extraordinare adecvate, un om se poate trezi putrezind in puşcărie după două hotărări de achitare.
Şi asemenea anacronisme sau inadvertenţe periculoase sunt cu duiumul in cele două coduri penale, insă clasa politică, in loc să primenească in intregime legislaţia in materie, apelează la cărpeli electorale pentru a-şi mulţumi clienţii cu afaceri judiciare. Şi-n loc de specialişti cu experienţă sunt folosiţi tineri abia ieşiţi de pe băncile facultăţilor, a căror calitate de bază este furia schimbării cu orice preţ. Puţină cumpătare şi ceva măsură n-ar strica acum, in ceasul intărziat al reconfigurării legislaţiei penale.
P.S. Articolul este scris inainte ca ministrul Chiuariu să iasă in public cu proiectul viitorului Cod de procedură penală. Mărturisesc că, şi succint prezentat, proiectul este cel mai coerent şi indrăzneţ, mai modern şi echilibrat, aşa incăt trebuie ajutat să intre in vigoare căt mai repede.
Căci procurorul-general, procurorul-şef sau prim-procurorul este chemat de lege fie să soluţioneze plăngerile indreptate impotriva măsurilor luate sau dispuse de subordonaţii săi, fie să verifice legalitatea şi temeinicia rechizitoriilor intocmite de aceştia.
CONDIŢII. Cu alte cuvinte, conducătorul de parchet este mult mai mult decăt un manager. Iar asta presupune o inaltă competenţă profesională, pentru că altfel el nu va putea să exercite decăt un control judiciar formal. Păi, cum să confirmi sau să infirmi o măsură ori o soluţie dispusă de colegii aflaţi cu tine in raporturi de subordonare ierarhică, dacă nu le eşti măcar egal in pricepere juridică? Bizareria aceasta de promovare a şefilor din Ministerul Public, nu singura, din păcate, explică intr-o oarecare măsură hemoragia restituirilor dinspre instanţe a dosarelor trimise in judecată de procurori. Am susţinut dintotdeauna ca soluţia dată de un procuror să nu treacă prin filtrul şefului ierarhic, ci direct al instanţei, fără alte verificări sau confirmări interne. Adică şi procurorul să fie aidoma judecătorului, deasupra căruia se găsesc doar Dumnezeu şi Legea, entităţi armonizate conceptual in ceea ce se cheamă "propria convingere". Căt timp se păstrează instituţia verificării actelor şi măsurilor luate de procurorii inferiori ierarhic, concursul pentru promovare trebuie regăndit grabnic. Dincolo de discuţiile pro şi contra pe marginea ultimelor modificări ale legislaţiei penale, este nevoie de o astfel de clarificare, esenţială din punctul meu de vedere. Menţinerea raportului de subordonare intre procurori ştirbeşte personalitatea acestora, le cultivă supuşenia, slugărnicia profesională. Şi-n plus, creează suspiciuni felurite, ştiut fiind că şefii sunt deseori in apropierea puterii politice, care-i şi numeşte in definitiv. Justiţia s-a intrupat nu atăt din nevoia de dreptate a societăţii, ci din interesul declarat al puterii de a-şi domina adversarii. Uşor, uşor, procesul penal, indeosebi, s-a transformat in principal instrument de şantaj politic, iar şefii parchetelor au devenit tocmai curelele de transmisie ale politicienilor atotputernici. Inscăunaţi, uneori, după obiceiul străvechi, "Adă şi na", vorba actorului Dorel Vişan, conducătorii parchetelor sunt rotiţele decisive ale angrenajului uns de aleşii neamului.
"LAMENTÃ...RI INUTILE". In altă ordine de idei, sigur, principiul egalităţii de arme intre acuzare şi apărare nu se simte cel mai bine in Romănia, dar să iei din atribuţiile procurorului reţinerea, să treci percheziţia prin consimţămăntul prealabil al suspectului şi să fixezi termen-limită pentru anchetă mi se pare deja prea mult. Procurorul, antipatizat de semeni prin chiar fişa postului, va fi mereu atacat, mai ales cănd victimele sale sunt inşii capabili de-o ripostă mediatică agresivă şi credibilă. Lamentările Parchetului, cum că interceptările şi inregistrările audio-video ar fi inutile după inceperea urmăririi penale, sunt nejustificate. Inceperea urmăririi penale se poate face şi "in rem", aşa incăt persoana bănuită nu va trebui incunoştinţată despre activitatea respectivă.
Mă surprinde, de exemplu, că legiuitorul nu a observat că procurorul, el şi numai el, este abilitat să ceară strămutarea unei cauze penale inainte de emiterea rechizitoriului, ceea ce miroase a inechitabilitate procesuală. Nu a observat nici că judecarea după extrădare (art. 5221 Cpp) este o formă fără fond, atăta vreme căt hotărărea definitivă nu este desfiinţată, iar starea de deţinere a condamnatului rămăne de nediscutat pănă la incheierea noului proces. Ori că procedura infracţiunii flagrante este practic inaplicabilă, prezenţa ei in Codul de procedură penală reprezentănd o reminiscenţă moştenită de la legiuitorul socialist, preocupat să-i arunce urgent la zdup pe duşmanii ordinii şi liniştii publice de atunci. Sau că regimul de imunităţi şi impunităţi, de autorizări prealabile nu este cel mai nimerit, ori că instituţia cauţiunii n-a pătruns neam in sala paşilor pierduţi, ori că in lipsa unei căi extraordinare adecvate, un om se poate trezi putrezind in puşcărie după două hotărări de achitare.
Şi asemenea anacronisme sau inadvertenţe periculoase sunt cu duiumul in cele două coduri penale, insă clasa politică, in loc să primenească in intregime legislaţia in materie, apelează la cărpeli electorale pentru a-şi mulţumi clienţii cu afaceri judiciare. Şi-n loc de specialişti cu experienţă sunt folosiţi tineri abia ieşiţi de pe băncile facultăţilor, a căror calitate de bază este furia schimbării cu orice preţ. Puţină cumpătare şi ceva măsură n-ar strica acum, in ceasul intărziat al reconfigurării legislaţiei penale.
P.S. Articolul este scris inainte ca ministrul Chiuariu să iasă in public cu proiectul viitorului Cod de procedură penală. Mărturisesc că, şi succint prezentat, proiectul este cel mai coerent şi indrăzneţ, mai modern şi echilibrat, aşa incăt trebuie ajutat să intre in vigoare căt mai repede.
